La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanta de Dunca-Schiau

Ediţie electronică de Alexandru Pănoiu
publicată sub licenţa
Creative Commons Atribuire 3.0 Neadaptată (CC-BY)
Versiunea 1.0, 18-Oct-2012

Descărcaţi această carte în format HTML, EPUB, MOBI sau PDF de la
alxp.dyndns.org/la-alma

Acest document reproduce textul cu ortografia parţial actualizată prin înlocuirea literelor care astăzi nu se mai folosesc. Dacă doriţi, puteţi descărca o versiune cu ortografia originală.

Cuprinsul

Notă asupra ediţiei

Această ediţie electronică reproduce textul ediţiei tipărite din 1881, cu ortografia parţial actualizată prin înlocuirea literelor care astăzi nu se mai folosesc, conform cu tabelul de mai jos. Alte modificări nu am făcut decât pentru a corecta câteva greşeli de tipar cu totul evidente.

În loc de	Astăzi se scrie
à	Litera a cu accent grav	ă
ḑ	Litera d cu sedilă	z
é	Litera e cu accent ascuţit	ea
è	Litera e cu accent grav	ea
ê	Litera e cu accent circumflex	â
ĕ	Litera e cu semnul scurtimii	ă
ì	Litera i cu accent grav	i
ĭ	Litera i cu semnul scurtimii	i
ó	Litera o cu accent ascuţit	oa
û	Litera u cu accent circumflex	â u (sûnt, sûntem, …)

Am înlocuit peste tot grupurile sce şi sci cu şte şi şti, mai puţin în cele câteva situaţii unde nu era cazul (anume în cuvintele poveste, povestì, esces şi descepţiune). L-am şters pe u mut de la sfârşitul unor cuvinte ca ântâiu, Buceciu, spuseiu sau voiu.

În afară de actualizările descrise am lăsat ortografia textului întocmai ca în original. Am lăsat s chiar dacă astăzi am scrie z, de exemplu, chines sau causă ; am lăsat e chiar dacă astăzi am scrie ie sau i, de exemplu, eşia, eată ; şi am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, de exemplu ântâi, ânger, sfărîma. Nu m-am atins de apostroafe, nici acolo unde astăzi scriem o liniuţă de unire (de exemplu, eată’l), nici acolo unde astăzi nu scriem nimic (de exemplu, ’mi-aş).

Pentru cititorii de astăzi, ortografia şi vocabularul din 1881 pot să ridice unele probleme de înţelegere. Cu vocabularul nu am ce să fac altceva decât să le recomand cititorilor să folosească serviciile Internetului, şi mai ales ale minunatului sit dexonline.ro.

Greşeli de tipar îndreptate

Glosar de nume comune şi proprii

Buceci, Buceciul. Numele a fost considerat o formă de singular până prin secolul al XIX-lea ; de-abia în secolul XX s-a generalizat forma Bucegi, luată ca plural.

candiruit, glasat (de la sucre candi, zahăr candel, candi fiind luat ca participiul unui ipotetic verb *candir).

Dhawalagiri sau Dhaulagiri (de la cuvintele sanscrite Dhavali Giri, Muntele Alb), un masiv muntos din Nepal. Cu o altitudine de 8 167 m, vârful Dhawalagiri I se situează pe locul 7 în clasamentul după înălţime. După descoperirea sa de către europeni în anul 1808, Dhaulagiri a fost considerat timp de 30 de ani ca fiind cel mai înalt munte din lume.

gaz, ţesătură foarte subţire, voal, tifon (din limba franceză, gaze, unde vine de la numele oraşului Gaza din Palestina).

holeră, ghimpe, plantă erbacee familia Asteraceelor (Xanthium spinosum).

mare student, mandarin (funcţionar imperial selectat în urma unui examen).

Nanianu, B., învăţat român, autorul unei serii de manuale de liceu, printre care Elemente de istori’a naturale pentru usulu inveţiamentului secundariu de ambele sexe, cursulu inferioru, Bucureşti, 1870.

yun, curtean (în China). De la cuvântul chinezesc yuan, „curte“, „departament“, folosit şi astăzi în Taiwan pentru a denumi principalele organe guvernamentale şi de stat (Yuanul Legislativ, Yuanul de Examinare, Yuanul Executiv, Yuanul Judiciar).

Cine a fost Constanţa de Dunca-Schiau ?

Constanţa de Dunca-Schiau (n. 16 februarie 1843, Botoşani, m. după 1924, Sibiu?), fiica avocatului moldovean Ştefan Dunca¹, a fost o profesoară, publicistă şi scriitoare română, prima² femeie ziarist din România. A studiat la Viena şi la Paris, unde a obţinut un certificat de „studii înalte“ de la Colleage de France. Între 1863 şi 1872 a fost profesoară de pedagogie la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti.

Între 1863 şi 1865 a scos revista Amicul familiei. Litere-ştiinţă-arte-pedagogie-industrie. A scris şi publicat piese de teatru (Martira inimei, Motiv de despărţenie sau ce deputat !, Deputatul mut), romane (Elena, Omul negru, Radu al II-lea cel Frumos), poezii, traduceri şi critică teatrală.

Constanţa Dunca-Schiau a fost activă politic, militând pentru promovarea învăţământului pentru fete şi împotriva discriminării femeilor ; memoriul „Fiicele poporului“ a fost premiat³ de Cuza. Printre lucrările politice se numără Fiicele poporului. Proiect prezentat domnitorului şi Camerei Deputaţilor asupra educaţiunii populare a fetelor în România, Bucureşti, 1863 ; Femeia femeii, Bucureşti, 1863 ; Femeia în familie, 1871; Cartea mumelor, 1872; Feminismul în România, 1904.

Un articol⁴ apărut în ziarul Tribuna nouă din Arad în anul 1924 şi semnat V.P. (adică Volbură Poiană) dă următoarea anecdotă :

Acelaşi articol susţine că în 1877 Constanţa Dunca-Schiau ar fi publicat un articol în ziarul Adevărul intitulat „Botezul lui Eminescu“.

¹) Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte : 1838–1929, Editura Polirom, Iaşi, 2002, ISBN 973-681-012-7, p. 72. Constanţa de Dunca-Schiau este prezentă în această antologie cu o „Epistolă d-lui Ministru de Culte şi Instrucţiunii Publice“ (pp. 70–72), în care promovează necesitatea modernizării şcolilor de fete, în vederea creării condiţiilor pentru „redempţiunea românilor prin femeie“. Nu mă pot abţine să nu citez un exemplu de flatare magistrală : „Aveţi sentimentul potenţei D-voastră, nu e un dubiu, aveţi simţământul potenţei, măreţei misiuni şi a responsabilităţii către posteritate“.

²) Ionel Bejenaru, Dicţionarul botoşănenilor, Editura Moldova, 1994, citat în articolul „Femei care au scris istoria la Botoşani“, publicat pe blogul Crâmpeie de istorie botoşăneană (rememberbotosani.blogspot.ro) la data de 9 ianuarie 2011.

³) „Proiectul elaborat de ea, în urma studierii sistemului educaţional occidental, a fost apreciat de Asociaţia pentru instrucţia elementară din Franţa şi de către Alexandru Ioan Cuza, care va ţine seama de unele dintre sugestiile ei în elaborarea Legii instrucţiunii publice adoptată în 1864.“ George Marcu, Rodica Ilinca, Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012, ISBN 973-7839-77-0.

⁴) După articolul „M. Eminescu — « botezul cu flori şi fluturi »“ de prof. univ. dr. Iulian Negrilă, publicat pe blogul revistei Vestea din Mehadia (vestea.wordpress.com) la data de 31 ianuarie 2010.

La Alma.
Povesci noue pentru copii

Sunt câţi-va ani d’atunci. Fiia Domniei Voastre, domnişoara Anna, era o drăgălaşă copilă mică care iubea poveştile.

Domnia Voastră, ştiind bine ce element util de creştere este lectura la copii, căutaţi cărţi de poveşti româneşti cu care să puteţi adăpa imaginaţiunea însetată de bun şi frumos a inteligentei copiliţe, să puteţi întinde cercul seu de idei, şi cunoştinţi, să’i deprindeţi urechia cu o limbă românească curată, elegantă şi armonioasă.

M’aţi întrebat, Doamna mea, despre asemenea cărţi : eu însă nu cunoşteam.

Am cercetat atunci cu amănuntul, am luat cunoştinţă de întreaga literatură pentru junimea română ; nimic potrivit nu am găsit.

Cărţi didactice am aflat destule, nu însă şi cărţi de petrecere, de acele cărţi ce, pre lângă multe alte foloase, mai au şi cualitatea eminentă de a deştepta în copil gustul de lectură.

D’acì cred că şi porneşte reul bine constatat cumcă, din toate naţiunile civilisate, românii cetesc mai puţin cărţile lor.

Speram însă că, cu timpul, acest gol, lăsat de pedagogii şi literaţii nostri, se va umplea.

Dar tot prea mic încă este numărul autorilor români, carii consacră o peană espertă cărţilor pentru copii, deşi asemenea scrieri sunt de interes naţional.

Şi cum să creştem copilul de nu închinându-ne cu dânsul în fie-care dimineaţă şi cetind pentru dânsul în fie-care seară ?

Acum, când am şi eu o mică fetiţă de educat, acum earăşi am căutat cărţi româneşti de lectură pentru copii în condiţiunile recerute de pedagogia modernă ; dar şi astăzi nu multe am aflat.

Pentru a face zilnic o lectură plăcută şi utilă micei Alma a trebuit să recurg la literaturi străine. Acì e mare abundanţă.

Din toţi scriitorii de cărţi de petrecere pentru copii, cel mai eminent însă şi cel mai respândit este danesul Andersen.

D’aceasta sunt poveştile sale traduse în toate limbele, trase în diverse şi nenumărate ediţiuni şi încântă copiii tuturor naţiunilor de toate treptele claselor sociale.

Nu ’mi-a reuşit. Spiritul meu refusă cu obstinaţiune a urma pas după pas, ideiă după ideiă, cuvânt după cuvânt un spirit străin.

În două dintre poveştile d’acì — Floarea din Raiu — Privighetoarea şi Împăratul — se vor afla, pe ici pe colea, şi câte o ideiă d’a marelui povestitor modern.

De am însă speranţă de succes, va decide viitorul cărţei ce vă presint, Doamna mea.

Fericită aş fi de ’mi-aş atinge scopul, de aş auzi pre mamele române zicând că cetesc cu mulţumire această carte copiilor lor carii încă nu ştiu ceti.

Doresc ceva mai mult. Doresc ca şi copii mai mari, fie în familiă, fie în scoală, să afle plăcere cetind poveştile „La Alma.“

Nu numai pentru Alma, ci pentru toţi copiii români am scris aceste poveşti şi doresc a scrie multe altele.

Ori care ar fi soartea cărţei mele, Vă rog, Doamna mea, a o primi ca un omagiu de admiraţiune din partea mea pentru că aţi fost prima damă română care a recunoscut importanţa poveştilor copilăreşti, necesitatea de cărţi româneşti de lectură pentru copii.

Primiţi, Doamna mea, Vă rog, şi încredinţarea că simţimentele ce Vă păstrez remân eterne.

Şoarecele şi fiiul seu

În munţii Himalaya, asupra tuturor regiunilor locuite, în crepătura unei stânci, trăia odată un şoarece bătrân.

Mândria lui era nespusă pentru că se trăgea din China, pentru că era născut şi crescut pe vârful lui Dhawalagiri, cel mai înalt munte din lume, înalt de 8000 de metri şi mai bine.

Fiu de un rozător dintre Indii şi Thibet, pentru ce şoarecele nostru pretindea că este chines, nu ştiu. Dară fiind că de chinesi se ţinea, fiind că de chines voia să treacă, chines să’l lăsăm să fie. Îngâmfare avea adevărat chinesească.

La toate trei cuvinte, trufaşul de şoarece, îţi pomenia de vechimea familiei sale, de titlurile şi rangurile chineseşti ce poseda şi de vechiul seu castel de pe Dhawalagiri, locuit de moşii şi strămoşii sei de 400,000 de ani.

Aşa dar’ aristocratul codat numera 399,999 de antecedenţi bine cunoscuţi, bine stabiliţi în cele mai înalte regiuni ale lumei. De a fost lucru aşa, pricep mândria de naştere a şoarecelui nostru. Care familie din lume, care familie din însăşi China se poate făli cu asemenea antichitate ?

Astăzi ilustrisima familie a şoarecelui de Himalaya era aproape să se stingă. Şoarecele de care vorbim avea numai un singur fiu, neînsurat.

Multe au fost grijile bietului părinte pănă ce a văzut mare pre acest unic copil ; multe au fost grijile lui pănă ce ’i-a terminat creşterea ; însă marele Budha îi ajutase : fiul seu era deplin educat. Nici un fecior de banchier nu ştia mai bine mânca cele adunate de părinţii sei.

Am zis, multe au fost grijile trecute ale bătrânului şoarece ; dară toate acele chinuri, toate acele năcasuri erau nimic pre lângă cele ce’l turmentau acum.

Timpul de însurat sosise de mult pentru adoratul seu moştenitor. Căsătoria trebuia grăbită să nu se întâmple vre-un pericol ce să ameninţe esistenţa şi continuarea unei familii de o vechime neauzită. Dară cu cine să însoare pre junele şoarece ? Acì era nespusă dificultate.

În anticul castel locuit de coboritoriul a 400,000 de generaţiuni nu pre fie-cine se putea întroduce.

Mult medită bietul părinte, mult îşi bătea capul, mult consultă juriştii, istoricii, numismaţii, archeologii, anticarii, geologii doară va afla o fată cu 400,000 de aştedenţi bine cunoscuţi, bine stabiliţi. Toţi îi declarară că pe această lume aşa ceva nu se găseşte. Luând pre toate fetele de toţi împăraţii la un loc, nu le puteai afla 400,000 de moşi şi strămoşi.

— Cine ? oh ! cine o fi având o fată potrivită cu feciorul meu ? Unde se află o familiă vechie ca a mea ?

În desperare de causă, văzând că n’are ce face, pre cine aştepta, bătrânul nostru se hotări în fine să plece să peţească pre fata împăratului din Peking.

— Nevoia la multe te aduce, îşi zise filosoficeşte bietul şoarece, ca să se mângăie de a fi redus să se coboare la fata împăratului de China, a cărui dinastiă nu numera nici 4000 de ani.

Decis de a’şi lua odată grija de pe cap, şoarecele peţitor se sculă într’o dimineaţă, se învesti cu toate hainele, semnele şi insigniile cuvenite aristocraticului seu rang, pusă pantaloni de mătasă roşie, haină verde brodată cu argint, bumbul de rubin la căciulă şi trei pene de păun. Colietul cu 108 mărgele şi pantofii de aur completară toaleta de mandarin. Apoi, luând un mare eventail într’o mână şi o mare umbrelă de bambus în cealaltă, şoricelul nostru eşi din găurice.

El se uită lung în valea Thibetului, spre calea la Peking, să uită lung şi la muntele seu natal, la castelul părintesc ; să uită încă şi la cer, ca pentru a cere un „doamne ajută“ şi deodată tresare.

— Bine zice proverbul românesc, idea bună e tot cea din urmă, strigă şoarecele, ca scăpat de o mare belea. De ce să mă cobor eu din înălţimea regiunilor în care am născut şi crescut, de ce să merg eu la Peking ? N’am eu colea, sus, aproape partidă mai potrivită ? N’am eu pre fata soarelui ?

Şi în loc să se coboare la capitala împărăţiei chineseşti, castelanul dela Dhawalagiri se urcă pe vârful muntelui seu şi deacolo apucă, prin ceriu, drumul drept la soare. După ce a parcurs ceriul jumătate a şi ajuns la palatul de aur al bătrânului astru.

Acì pompa şi parada era mare. Tot numai aur şi lumină. Ochii ţi se aprindeau când te uitai la tronul de foc pe care sta soarele. Dar’ un şoarece chinesesc, un şoarece din munţii Himalaya, un şoarece de o familie de o mie de ori mai veche decât familia lui Confucius, cea mai vechie familie cunoscută, un asemenea şoarece, când are un fiu unic de însurat, nu este prea ruşinos.

El îşi înţepeni căciula pe cap, îşi îndreptă penele de păun şi bumbul de rubin să se vadă bine, scoasă colietul cu 108 mărgele ce lunecase în sin, scutură praful de pe pantofii de aur şi întră, ne anunţat.

Zicându’şi că între egali, etichetă multă nu încape, el, dela uşă, strigă, cu un ton jovial :

— Aşa ! Dar’ unde crezi că şed ? Castelul meu e numai acì pe vârful lui Dhawalagiri. Suntem vecini, doară n’o ştii ? respunde peţitorul, cu mândrie. Reluându’şi naiva familiaritate, el adaoge :

— Ştii ce, frate, reîncepe şoarecele, între noi nu încap frase şi parafrase. Familia mea datează de 400,000 de ani, precum lumea întreagă o ştie, a ta n’o fi mai vechie sau cu puţină deosebire, aşa dară, fără vorbă multă, eu am fecior, tu ai fată, hai, frate, să ne încuscrim că ne potrivim.

— Nu vezi, tu, frate, că pare că suntem făcuţi unii pentru alţii ? Numele nostru chiar, afară de puţine litere ce avem noi mai mult, n’are deosebire. Vecini încă suntem. Dela tine pănă la mine n’ai a face zece paşi. Ştii, familia mea de 400,000 de ani tot pe vârful lui Dhawalagiri locueşte. La toate aceste m’am gândit eu înainte de a veni acì. Tu eşti bun de picior, dară pentru mine n’a fost uşor să fac 36 milioane de mile şi încă în costumul meu, cu toate insigniile ce’mi dă drept naşterea să port. Da ce era să fac ? Pentru hatârul moştenitorului meu şi mai sus de tine mă urcam, de aveam unde. O ! Doamne ! Doamne ! că n’a putut D-zeu crea şi alţi oameni odată cu neamul nostru ! Sau de ar fi cel puţin deosebirea mai mică ? Dar’ aşa prea nu se potriveşte, noi de 400,000 de ani şi alţii de eri, de azi… Spune singur, frate, n’am dreptate ?

În timpul acestei lungi peroraţiuni, soarele se putu reculege şi, luând aerul cel mai serios posibil, el zise :

— Dreptate, zeu ! Cum să n’ai dreptate ? Întreabă-mă pre mine când s’a zidit lumea ? Martor sunt, eu, că abia e de 7389 de ani. Dacă, tu şi castelul tău, sânteţi creaţi cu 392,611 de ani mai înainte, cum să vă potriviţi la vechimea neamului ? lucrul cel mai important. Bine te-ai socotit tu ; despre antichitatea familiei numai noi doi ne potrivim ; căci şi a mea n’o fi mult mai nouă decât a ta. Dară gândit’ai oare că ce este bună nobleţa fără prestigiu, fără putere ? Şi puterea, prestigiul de mult le-am pierdut, eu, soare, cum mă vezi. De mult un biet de nuor mă întunecă ! judecă, dar, eu, sau nuorul ce mă întunecă este mai puternic ?…

Şoarecele nu lăsă soarelui nici timp să isprăvească, ci’l salută cu un gest de amicală condeştendenţă şi esi.

— Are dreptate ! Ce este nobleţa fără putere, fără prestigiu ?… Ştiu că era s’o păţesc… Bine că n’am apucat să isprăvesc treaba… Dară totuşi a fost bietul soare de omenie ; mai bine a rămas cu fata nemăritată, decât să facă un păcat cu noi… Se înţelege, dacă nuorul e mai mare, nuorul e mai tare, se înţelege că mă duc la nuor după fată. Dară cum n’am ştiut-o mai ântâi să nu viu pe acì în zadar.

Nuorul n’are domiciliu fics. Şoarecele caută să’şi ia poalele caftanului în mână şi, cu toate insigniile sale, să plece după nuor, prin spaţiul infinit.

El merse mult, mult. Dela nord la sud, dela ost la vest alergă după nuor zi şi noapte ; în fine, pe neaşteptate, îl întâlneşte deasupra muntelui Ural.

— Bine te-am găsit, amice, îi strigă de departe peţitorul, abia suflând de osteneală.

— Fă iute, căci n’am timp. Vezi, sunt gata de plecare. Vântul mă împinge spre România.

— Frate nuor, şi eu mă grăbesc. Fiul meu m’aşceaptă să’i duc mireasă şi de acì pănă la Himalaya nu este aproape… Dară să încep dela început. Ştii că era să fac o prostie ? M’am fost dus la soare să peţesc fata lui pentru feciorul meu. Eu credeam că şi acum nimenea nu este mai mare, nimenea nu este mai tare ca soarele. Sârmanul de el ! Nu ştiam că i-au trecut zilele cele bune. El singur ’mi-a deschis ochii şi m’a îndreptat la tine, ca la un mai mare şi mai puternic. Aşa fiind, tu, frate nuor, trebuie să’mi dai fata pentru fiul meu. Apoi chiar, tu, să te grăbeşti, familie ca a mea nu găseşti în lumea întreagă… 400,000 de ani, frate nuor, 400,000 de ani vechime ! ce cugeţi ?…

Nuorul, se vede, că era mai puţin grăbit decum zicea, căci se puse pe glume.

— Ştiu, frate şoarece, ştiu, familia ta este mai vechie decât pământul, mai vechie decât soarele şi tocmai de aceasta îţi refus neto fata mea. Crede-mă, nu e pentru tine. Altfel de alianţă ’ţi trebuie ţie. Ce suntem noi, bieţi nuori, în timpul cel de acum. Ce putere ne’a rămas ? Nu’ţi spusei, chiar când venişi, că am grabă fiind că vântul mă împinge spre România ? Aşa e, frate, un vânt ne alungă, un vânt ne împrăştie, când voieşte. Deci nu la mine, la vânt mergi după fată, de cauţi partidă mare, cum ţi se cuvine.

— Nici am gândit, că voi afla în lume atâta sinceritate, onestitate şi desinteresare, cugetă şoarecele şi plecă după fata vântului.

Bietul şoarece ’şi roase papucii pănă ce a putut să’l nimerească, pe Marea Neagră.

— Departe e China, departe sunt Indiile, departe e Himalaya, cred însă că totuşi nu vei fi ignorând cine sunt eu. Sigur ştii că familia mea e de 400,000 de ani, sigur ştii că am un castel în munţii Himalaya, pe vârful lui Dhawalagiri, sigur ştii că am un fecior de însurat, sigur ştii că…

— Toate se pot, zice diplomaticeşte vântul, întrerumpându’l, doară va curma vorba.

— Adevărat, toate se pot, dacă s’a putut să ajung, eu, pe acì, pe la tine. Dară să încep dela început. Am plecat de acasă să merg la Peking să peţesc pe fata împăratului pentru feciorul meu, căci credeam că nu voi afla partidă mai nimerită. Pe drum, văzând soarele, m’am răsgândit. De ce să mă încuscresc cu neşte parveniţi când şi soarele, de familie vechie ca a mea, când şi el are fată de măritat ? ’mi-am zis şi am şi plecat la soare. Soarele, a cărui împregiurări de faţă nu cunoşteam, ’mi-a mărturisit însă că a cam scăpătat şi el singur m’a îndreptat la nuor, un omnipotent, zicea el. M’am dus la nuor. Dară şi nuorul a fost sincer, şi el a fost cinstit, căci mi’a zis curat şi limpede că soarele m’a îndreptat rău, că a vorbit aşa poate numai să scape de mine. El a încheiat spuindu-mi că nu nuorul ci vântul are puterea acum, vântul ce sparge, vântul ce sdrobeşte nuorii cei mai mari, într’o clipă. Se înţelege că nu mi’a mai rămas alta decât a veni la tine, vânt, să’ţi cer fata pentru fiiul meu.

— Precum ’ţi-a mărturisit adevărul soarele, precum ’ţi-a mărturisit adevărul nuorul astfel şi eu nu te voi înşela. Eată starea lucrurilor. Zilele unde făceam ce voiam, acele zile de mărire şi putere, sunt departe astăzi. De mii şi mii de ani, de când sunt munţii pe pământ, îşi bat joc munţii de mine. Un Buceci mă opreşte în cale, când îi place. Nu eu, Buceciul e astăzi puternicul ce cauţi. Nu fata mea, fata Buceciului e pentru voi.

— Dacă am făcut atâta cale, mai fac şi aceşti câţiva paşi să nu mă întorc acasă pe neisprăvite.

Ceea ce a zis peţitorul nostru cătră vânt, a repetat din cuvânt în cuvânt şi cătră muntele român. Dară muntele, şiret şi el, răspunse şoarecelui :

— Mare onoare pentru mine, n’am ce zice. Dela Himalaya la Carpaţi ! dela Dhawalagiri la Buceci !… Permite’mi a’ţi arăta a mea recunoştinţă prin o perfectă sinceritate. La începutul lumei eram şi eu ceva. De mine nimenea nu cuteza să se aproprie, necum să mă calce cu piciorul, astăzi un şoarece mă găureşte ! Uităte bine, vezi găuricea lui ? Spune acum drept cine e cel mare, cine e cel tare ?…

Peţitorul nu’şi lasă nici timp de a face muntelui complimentele usitate în China şi pleacă la fata şoarecelui din Buceci.

Cu prima poştă a scris fiiului seu să vie în grabă că i’a aflat, în fine, mireasă potrivită.

Junele profită de o bună ocasiune, se sui pe un vapor englez, îndrumându-se spre Buceci.

El avu şi buna precauţiune de a lăsa în China hainele chineseşti şi plecă în simplu’i costum cenuşiu, atât de comod pentru călătorie.

Astfel sosi, fără incidente grave, pănă la Constantinopole şi de acì la Galaţi.

La Galaţi voiagiorul nostru căpătă earăşi bilet gratis în un vagon cu zahăr şi seara ajunse la Ploeşti.

Cum erau miresele în China junele nu ştia ; dară pe fata şoarecelui din Buceci îi venea s’o soarbă cu lingura, atât îi părea de frumuşică şi de drăgălaşă.

Mireasa venise cu părinţii sei şi cu tata socru, încă tot în costum de mandarin. Greu se desvaţă bătrânii de fumuri !

Aristocratul din Himalaya pretindea că nu se poate loc mai demn de o asemenea solemnitate decât castelul seu strămoşesc de pe vârful lui Dhawalagiri.

La nuntă trebuie oaspeţi şi la oaspeţi mâncare, zise el. De ce provisiuni dispuneţi d-voastră prin Indii şi China eu nu ştiu. Ceea ce vă pot asigura e că acì, la doi paşi, avem un loc minunat unde putem ospăta toţi şoarecii din lume.

— Loc mai potrivit decât gara din Ploeşti nu se poate afla în lumea întreagă. Toate bunătăţile pământului se adună acì, mergând la Bucureşti.

— Ce ! ce cugeţi ? Oare nu cumva crezi că murim de foame ca… Nu mai zic nimic, la zile mai să nu’şi facă omul sânge rău. Dară vino şi vei vedea ce nu afli acì ?… Smochine de Arabia, gurmale de Egypet, strafide de Malaga, alune turceşti, nohot şi roşcove din Grecia sunt cu îmbelşugare. Apoi voeşti fructe candiruite franceze şi spaniole ? voeşti bonboane engleze şi italiane ? voeşti dulceţuri de Constantinopole, rahaturi de Smyrna ? de aceste toate afli cât pofteşti. Pentru gusturi mai tîmpite avem acì tot felul de peşti şi sărături ruseşti. Din China au sosit chiar acum cuiburi de pasere şi marinat de viermi şi locuste, adevărate delicatese chineseşti. Brânzeturi îţi plac ? De care fel visezi de acela afli. Între brânzeturile care ne vin din Italia şi Helveţia sunt unele mai atât de bune ca caşcavalul nostru de Penteleu. Cine preferă uscături, încă poate găsi ce’i doreşte inima. Dela postav de Sibiiu şi Braşov pănă la catifele şi brocate de Lyon, dantele de Englitera, Alençon şi Brussella. Mai demult erau şi cărţi româneşti, cărţi care cu anii zăceau acì uitate. Dar’ acum s’au trecut vremile cele. Acum nu mai sunt în ţeară dascăli Greci ce să însufle Românilor ură şi despreţ pentru tot ce e românesc, pentru limbă şi literatură, mai cu deosebire. Acum cărţi de ros nu mai aflăm, cum nu mai vedem români cari numai între dinţi murmurau când ziceau ce sunt. Astăzi toţi vorbesc româneşte, scriu româneşte, cetesc româneşte şi strigă sus şi tare „sunt Român !“ Dară ’ţi-am zis, de foame nu vom peri, lipsuri nu vom duce în România ori şi unde şi acì mai puţin.

Chinesul multe păţise în ţeara lui. Vârfurile lui Dhawalagiri nu erau mănoase. Ceea ce promitea şoarecele român era seducător.

Nunta se ţinu la amintitul deposit general, unde se adunară şoarecii cu sutele, cu miile.

Numai din fărmiturile căzute se puteau acì ospăta, ca la ospăţ împărătesc.

Adunarea fiind număroasă, merindele îndestulătoare, nunta ţinu trei zile şi trei nopţi.

Atunci şi junii însurăţei căutară să’şi creeze un domiciliu propriu, separat.

Nu mult timp a trecut şi îi aflarăm deplin instalaţi, la poalele Buceciului, la rădăcina unui arbore găunos.

Cine a descântat bătrânului şoarece chinesesc ? Aceasta e un myster. Dară de schimbat s’a schimbat de nu’l mai cunoşti. Costumul chinesesc l’a lăpădat şi de vechimea familiei sale sau de castelul seu nici că mai pomeneşte.

Privighitoarea şi împăratul

În China, cine n’o ştie, este împăratul chines. Toţi oamenii sei, toţi oficierii sei, toţi curtenii sei, încă sunt chinesi.

Mai demult, demult s-a întâmplat o curioasă întâmplare în această ţeară chinesească. Eată-o :

Împăratul de pe atunci avea un palat minunat de porcelan alb, ca zaharul, sclipitor, ca soarele ; perfect în toate, numai practic nu era. Totul în interiorul acestei locuinţe împărăteşti era cu atâta măestrie dispus ca să facă efect încât, nu numai mobilele, dară chiar şi florile aveau toate clopoţei ce sunau necontenit.

Cum ai fi putut trece pre lângă dânsele fără a le băga în seamă, când făceau atâta larmă ?

Bine combinase lucrurile artistii chinesi, străinului care visita palatul nu’i scăpa nimic din vedere. Ferice de ochii, dar vai de urechile lor ! veţi zice. Aceasta cuget şi eu ; însă cum nu le-au păsat lor, să nu ne pasă nici nouă de urechile chineseşti.

Să ne întoarcem la palat. În giurul lui erau grădini întinse, atât de întinse de nici mai remăsese clopote să se acaţă de florile şi de arborii din fund.

Pe acì vedeai numai umbră şi verdeaţă pănă pe malul rîului, ce mărginea grădina. În această umbră şi verdeaţă, departe de sgomotul curţei, se aşezase o minunată privighitoare.

Privighitoarea aceasta cânta cum n’a mai cântat nici om, nici pasere în lumea întreagă. Muncitoriul, sdrobit de lucru, se simţia ca alinat de se oprea un pic să o asculte seara, cântând pe lună.

Pescarii ce locuiau, după obiceiul ţărei, cu întreaga familie pe apă, în luntrele lor, fermecaţi de cântul paserii, ades uitau şă’şi scoată mrejele întinse ce se cufundau în fine cu povara lor. Peştii, scăpând, binecuvântau măeastra cântăreaţă. De ar fi ştiut ei vorbi, sigur şi ei ar fi zis pe limba lor : ce minunată pasere ! ce cânt minunat !

Străinii, călători din toate ţările, cari visitau China, palatul imperial şi grădinele sale, auzind privighitoarea, îşi ziceau : totul e frumos, totul e minunat acì, însă mai frumos, mai minunat decât toate este cântul privighitoarei.

Şi când aceşti străini, când aceşti călători descriau impresiunele călătoriei lor în China, ei încă ziceau : minunea minunelor este cântul privighitoarei, din grădinele împărăteşti.

Aceasta sta în toate cărţile ce vorbiau despre Imperiul Ceresc, precum numesc chinesii ţeara lor. Una din aceste cărţi ajunse odată în mâinile împăratului. Se vede că împăratul chinesesc ia uneori câte o carte în mână.

Împăratul cetia cu băgare de samă descrierea palatului seu de porcelan alb, şi cu cât cetia mai mult faţa i se lumina, ochii i se aprindeau. Bucuria îi era nespusă aflând că locuinţa sa era admirată chiar de japonezi, căci cartea era scrisă de un japonez adevărat.

În fine sosi şi la paginele consacrate grădinilor. Aceste se încheiau cu următoarele cuvinte :

„Totul este minunat ; dară minunea minunilor este privighitoarea din grădinile palatului împărătesc, cântul seu nepomenit în lume.“

— Ce ! Am ceva ce n’are nimenea şi eu nu ştiu nimic ! esclamă împăratul, mânios.

Palatul avea un guvernor bătrân, un Tsung-su foarte învăţat şi foarte îngâmfat. Mandarin de clasa ântâi, el ades avea de vorbit cu oameni inferiori lui. Acestia însă nu auziau dela dânsul alt răspuns decât :

Ce o fi însemnând aceasta la curte, nimeni nu ştia. Aiurea simplele consoane nu significă nimic.

Cum întră se şi aruncă la pământ, se întinde cât era de lung şi, cu nasul în pulvere, aşceaptă porunca stăpânului.

— Cine locueşte în palatul meu, sau în jurul lui, de care eu n’am ştiinţă ? întreabă împăratul, cu asprime.

— Un cântăreţ ! ferească-ne Budha ! O asemenea fiinţă nu pătează locurile sacre unde calcă Majestatea Voastră. Am eu grijă, aerul palatului nu se corumpe cu suflarea spurcată a unui cântăreţ.

— Fiiul Ceriului, Împăratul Pământului, acest personagiu mare n’a fost presentat la curte.

— Ce damă ! ce damă ! Ai bumbi de mandarin şi nu ştii ce este o privighitoare ?

Să vezi acum pe bătrânul Tsung-su cum suie şi coboară la trepte, cum măsură dealungul şi dealatul săli şi coridoare, cum caută, cum întreabă desluşit şi deamănuntul ; dar’ în zadar se osteneşte. Despre privighitoare oamenii palatului nu ştiu nimic.

— Fiiul ceriului, împăratul pământului, stăpânul lumei, în tot palatul, în toate grădinele cele mai frumoase am întrebat de vestita cântăreaţă, dară nimenea n’o cunoşte. Nimenea n’a auzit-o, nimenea n’a văzut-o. Toată povestea o fi o scornitură de cărturari.

— În cărţi ce cetesc, eu, nu sunt scornituri. De minte cineva, acesta poţi fi numai tu. Ai drept de a purta barbă şi nu ştii ce este şi unde se poate afla o privighitoare ? De nu va cânta privighitoarea de seară în sala tronului, cu toată barba de ai, te voi spinteca.

Spintecarea nu e lucru plăcut. Guvernorul palatului o ştia bine, căci pre mulţi condamnase el la spintecare şi asistase la aceste barbare ecsecuţiuni.

Mandarinul earăşi suie, earăşi coboară trepte ; earăşi sare, aleargă, caută, strigă, întreabă, de nici sufla nu mai poate. În palat şi în jurul lui privighitoarea e necunoscută.

— Tsing-pe ! Tsing-pe ! lamentează marele curtean, cugetând la spintecare promisă de împărat.

— Fiiul ceriului, împăratul lumei întregi, Tu, care din milă laşi câte un petec din pământul teu şi altor domnitori să le fie spre mângăiere, stăpâne a vieţei mele, japonezii sunt vrăjitori mari, povestea privighitoarei este o vrăjitură ; de numele doamnei privighitoare nici se pomeneşte.

— De seară, înaintea tuturor mandarinilor civili şi militari, îţi voi pune eu singur cuţitul în mâni.

— Da de se află cântăreţul departe de Palat ? Am cetit odată în cărţile lui Confucius, cele pline de philosofiă, că poeţii şi cântăreţii mari iubesc libertatea. Poate tot încă voi scăpa cu zile, îşi zise bătrânul mandarin şi plecă.

— Tsing-pe ! Tsing-pe ! strigă earăşi favoritul ameninţat pe toate stradele, pe toate cărările, pănă ce ajunge în câmpii depărtate.

Acolo găseşte o fetişoară ce păşcea vitele. Nici trei vorbe nu’i zise, şi copila povesti mandarinului unde se află privighitoarea, când şi cum cântă. Dela dânsa află învăţatul Tsung-su că privighitoarea este pasere, o simplă mică pasere, ce locueşte în fundul părăsit al grădinilor împărăteşti.

— Vei ajunge să paşti vacile împăratului, de mă vei duce la dânsa, promise mandarinul, în entusiasmul fericirii lui.

La oara indicată, mandarinul, cu o suită mare de curteni de toate gradele, plecă să caute privighitoarea. În fruntea cortegiului mergea mica păstoriţă.

Ei mergeau şi tot mergeau prin aleile grădinilor împărăteşti şi tot nu ajungeau. Grădinile păreau a se întinde pănă la marginile lumei.

— Eu am auzit ântâi privighitoarea ! Eu am auzit ântâi privighitoarea ! zice, triumfător, un june oficier, ce aşcepta avansare.

„Quac — quac — quacacacacacaca… quac — quac — quacacacacaca,“ s’aude în apropiere.

— Toţi la pământ ! salutare adâncă ! E vestita privighitoare ! comandă guvernorul palatului.

Aşa dară nici aceasta nu era privighitoare ! Chinesii sunt consternaţi. Marele guvernor credea că deja vede cuţitul mare şi ascuţit ce’i întindea împăratul.

— Privighitoarea e acì, şopteşte fetiţa, arătând un arbore, în apropiere.

Guvernor, mandarini, mari oficieri şi câţi curteni mai erau pe acì, toţi căzură la pământ.

Cu cât paserea cânta, cu atât se arătau chinesii mai miraţi, mai entusiaşti ; entusiaşti pănă la delir. Acum încep a sări, a juca, a se săruta de bucuriă, a se săruta cu nasul, cum se sărută chinesii.

Seara înaintează, împăratul aşteaptă respuns. Nu mai este timp de ascultat, trebuie făcută invitaţiunea.

Guvernorul palatului, cu un gest mare, impune silenţiu, păşeşte înainte şi începe el acum :

— Prea stimată onorato, spectabilă magnificenţă, illustrisimă illustritate a illustrităţii…

— Eu nu pricep vorbe de aceste, întrerumpe mica văcăreasă, lăsaţi să-i vorbesc eu pe limba ce ne-a dat D-zeu.

— Dragă păserică, împăratul doreşte să te audă cântând ; vino astă seară şi cântă la curte.

— Cu plăcere, respunde privighitoarea. Şi împăratul este om, de ce să nu cânt pentru dânsul ?

II.

La palatul de porcelan alb era gala mare, ca la sărbătorile anului nou, a smeilor a pescarilor şi a lămpaşilor, cele patru mari sărbători chineseşti.

Curţi, grădini, poduri, canaluri, paviloane, pagode, locuinţi de pe apă, locuinţi de pe uscat, toate erau preserate, ca cu stele, de mii şi earăşi mii de lampioane.

Treptele, verandele, coridoarele, salele străluciau de lumini roşie, galbine, verzi, albe, albastre, negre, portocalii. Arborii la toate ferestrele, arbori la toate coloanele, arbori în toate unghiurile şi la fie-care crenguţă de arbore, în loc de floare, câte o lumină colorată.

Cinci mii de servitori ai curţei, de tot soiul, postaţi în şiruri lungi şi dese, stăteau acì, aşceptând oaspele împărătesc.

Lucrul nu se mai pomenise de când esistă China să se facă aşa primire la un individ din cea mai despreţuită castă, acea a cântăreţilor. Dar ce era să facă chinesii ? Împăratul chinesesc poruncise, împăratul voia să arate lumei că şi el ştie admira şi apretui ce apreţuia şi admira lumea întreagă şi ţeara japonilor mai cu deosebire.

În zadar strigau mandarinii „Tsing-pe ! Tsing-pe !“ ei trebuiră să vie la curte.

În zadar şoptiau marii dignitari, nimic nu’i putu dispensa de a fi presinţi la serbare.

— Tsing-pe ! Tsing-pe ! murmură şi marele Tsung-su şi totuşi trebuie să suie treptele palatului, să’şi ia locul la uşa sălei principale.

Hoang-hoi, prima împărăteasă, Tus-chin cele două împărătese secundare, princesele tinere şi bătrâne, frumoase şi urîte, toate cu pieptănături ca pyramidele, cu hainele cele mai scumpe, stăteau aşezate subt un baldachin roşu, în faţa tronului împărătesc. Giur împregiur prinţi, yuni, mandarini, oficiari, ministri, mari-stundenţi aşceptau cu faţa mută, silencioşi şi nemişcaţi.

Clopote mari şi mici, în întru şi afară, sunau necontenit. Tobe şi trompete, fluere şi flueraşe resunau din toate părţile.

Nu în mijlocul sălei, pe pomul de aur ce’i era pregătit, ci pe o mică creangă verde, într’un colţ părăsit, ea s’aşeză şi cântă.

Câte odată ce’i frumos place şi chinesilor. Împăratul, curtea întreagă ascultă, în tăcere.

— Minunat ! repetă chinesii de toate rangurile, de toate etăţile, cei cu barbe şi cei carii n’au drept de-a purta barbe, cei cu cozi şi cei fără de cozi, cei cu pene şi cei fără de pene. Minunat ! minunat ! minuna…

Privighitoarea reîncepe a cânta. Un gest al împăratului a comendat tăcere şi bieţii chinesi n’apucară să’şi termine cuvântul.

Ce folosesc acum titluri, ranguri, privilegii, drept de-a purta o peană de păun sau trei, bumbi de aur, de safir sau de rubin la căciulă, coliet cu 108 sau numai cu 27 de corale ? Nici unul din aceste margi şi ambiţionate privilegii nu dă dreptul de-a închide gura.

Privighitoarea tot cântă, împăratul tot ascultă, la gurele căscate ale curtenilor nimenea nu gândeşte.

(Mi se pare că ilustra adunare a profitat de favorabila ocasiune pentru a închide gurele).

Din toate cântecele, acesta era cel mai frumos, cel mai dulce, cel mai melodios şi înduioşitor. Atins pănă la suflet, împăratul începu a plânge.

Şi aceasta era ceva neauzit, şi aceasta era mare înfrângere a etichetei ; dar când plânge împăratul, cum să tacă curtenii ?

Împăratul ordonă repetarea esactă a programei în fie-care seară. La invitarea adresată privighitoarei, ea respunse :

— Am văzut lacrimi în ochii împăratului. Aceasta nu o voi uita ; voi veni când voi fi trebuitoare.

Un an întreg ţinură, neîntrerupt, concertele la curte. La anul nou ele deveniră publice. Toate castele societăţii chineseşti, după categoria lor, mandarini civili şi militari şi marii studenţi sau învăţaţii, cum să zice la noi ; oficierii, lucrătorii de câmp, neguţătorii şi ultima castă, acea a artiştilor, musicanţi, actori, cântăreţi, dănţuitoare, toate fură admise la palat, pentru a auzi minunata privighitoare.

Cântăreţei i se acordase de mult titlurile, onorurile şi privilegiile aleşilor favoriţi. Ea avea apartament la palatul de porcelan alb, 360 de servitori şi sclavi personali, ca prinţii din familia imperială.

III.

Mikado, adecă împăratul Japonului, auzia despre cele ce se petreceau la palatul confratelui seu şi oferi privighitoarei favoruri îndoite de va veni la curtea de la Yedo.

— Împăratul Chinei a plâns ascultându-mă ; deci el este om cu inimă şi pre oamenii cu inimă nu’i părăsesc.

Zilnic venea cântăreaţa şi cânta pentru împărat cât doria el s’o asculte.

În fine se şi decise a’şi ocupa apartamentul dela curte, a se stabili cu totul în palatul de porcelan alb.

Mikado muria de năcaz pe tronul seu japones şi tot sta şi cugeta ce să facă, cum să răpească el minunea Chinei, minune ce ar fi voit numai el să posedă.

— Să facem o pasere artificială ce să cânte de o mie de ori mai tare, ce să fie de o mie de ori mai frumoasă decât cea viuă. Împăratul chines, de’i o vom trimite, se va lăsa ademenit de noutatea lucrului şi va da deocamdată preferinţă paserei cu maşină. Cântăreaţa adevărată, văzându’i nedreptatea şi ingratitudinea, îl va părăsi. Atunci uşor ne este a pune mâna pe dânsa.

O sută de mii de paseri cu maşină se comendară la măestrii cei mai vestiţi din Japon.

Paserea ce va cânta mai tare un cânt de privighitoare va fi plătită cu preţ de aur, acoperită cu pietre scumpe şi trimisă la Peking.

Japonesii sunt isteţi, dibaci, pacienţi şi lucrători. O sută de mii de privighitori artificiale să şi presentară la concurs.

Barbierul consiliarului împărătesc favorit făcuse şi el o pasere măeastră. Nici un ornic nu făcea regulat „tic, tac, tic, tac“ de cim cânta cântul seu privighitoarea bărbierului protegiat.

Aceasta fu declarată de artistă perfectă, plătită cu preţ de aur, împodobită cu jumătate din pietrele coroanei împărăteşti şi trimisă în China.

Mikado al Japonului săria în sus de bucuriă. Împăratul se va lăsa sigur ademenit. Ceva mai lucitor, mai sclipitor, mai împodobit nu se pomenise.

Lucrul a fost nimerit calculat. Toate se întâmplară cum doria invidiosul de Mikado.

Când a sosit privighitoarea cu maşină la palatul de porcelan alb, chinesii remaseră uimiţi de-a ei frumuseţă.

Odată, de zece ori, de o sută, de o mie de ori ea cânta tot un fel şi în acel fel ; precis, esact, regulat, nici mai tare, nici mai încet ; nici mai mult, nici mai puţin.

Cum nu s’a schimbat în imperiul chinesesc nimic de mii şi mii de ani aşa, de sigur, nu’şi va schimba nici astă pasere modulaţiunile vocei sale mii şi mii de ani încă.

Privighitoarea adevărată, cu diversele sonuri ale vocei sale, cu diferitele inflecsiuni ale acestei voci, cu cântul seu totdeuna nou, cu inspiraţiunele sale varie şi nenumărate te scotea din fire. Simţirile liniştite ţi le tulbura, fibrele inimei adormite ţi le deşcepta, toate simţimentele sufleteşti îţi punea în mişcare. Ascultând’o nici simţiai, nici cugetai după voiă şi plăcere. Cântul paserei te răpia în lumi necunoscute, te ardica în regiuni uimitoare.

Zică cui îi place că aceasta e frumos, măreţ, sublim ; dară cu natura chinesescă nu se potriveşte.

Privighitoarea artificială ştia şi ea şcale minunate, triluri, arpegie, vocalise, unele mai repezi decât altele ; şi ea te inunda cu cascade întregi de noate ; dar ori cât de multe erau, le asculta’i fără nici o mişcare. Ele gâdiliau plăcut urechia şi nu atingeau nimic mai mult.

Cum nu era tocmai chinesii să declare pre privighitoarea cu maşină superioară privighitoarei vii ce cânta după infinitele ei inspiraţiuni cântece tot noi, tot adânc simţite, tot pătrunzătoare, cântece ce te agitau pănă în fundul sufletului.

Succesul paserei mecanice fu atât de deplin, încât era să facă epocă, precum veţi vedea.

În China, o ştiţi, nu este nici cameră, nici senat, nici dietă, nici casa magnaţilor, nici chiar consiliu de stat.

Când trebuesc Chinesilor legi nouă, ceea ce nu le trebue nici odată, mandarinii le cer dela Împăratul lor.

Astădată, ca nici odată, mandarinii se duseră cu toţii la împărat să’i ceară o lege nouă, relativ la paserele cântătoare.

Ei, fermecaţi de cântul paserei-măestre din Japon, cerură, ca prin o lege nouă, să se scoată tuturor paserelor adevărate coardele lor vocale naturale şi să li se pună în gât câte o maşină de cântat japonesă.

Mandarinii aveau atâtea motive ponderoase în favoarea projectului lor, ei dovediră împăratului atât de vederat că paserele naturale, cu inovaţiunele lor perpetue vor face odată o revoluţiune în ţeară, încât împăratul, pentru a’şi scăpa vechiul stat de pericol, le promise tot ce voiau.

Aceasta, din fericire, merse mai greu. La aplicarea proiectului trebuia timp şi bani. Timp ar fi mai fost ; dară bani nu prea erau.

Pănă se vor afla sumele trebuitoare, paserele remân în statu quo, adecă remân încă cu gâtlejul şi coardele vocale ce le-a dat D-zeu.

— Dară privighitoarea ce minunată ce face ? unde este ? ve’ţi întreba. Şi ea oare este ameninţată de pericolul general ?

Ştiţi că, dela început, ea zisese că numai atunci va cânta când va fi cântul seu trebuitor.

Şi împăratul nu mai simţia trebuinţă de când de privighitoare adevărată.

Cântăreaţa favorită era acum paserea cum maşină. Paserea cu maşină dobândise chiar şi titlul de :

Într’o seară earăşi era mare concert la curte. Privighitoarea cu maşină repeta şi earăşi repeta aria sa de bravură. Chinesii nu se mai săturau ascultând-o. Grija că se poate osteni o asemenea pasere încă n’aveau. Dar’ acì se înşelară. În mijlocul cântului, ce reîncepuse earăşi, deodată se aude un puternic :

Nici doctori, nici ornicari, nici architecţi, nici mecaniciani, nici chiar bărbierii nu’i putură ajuta. Maşina se tocise, se tocise de tot.

De acum e rău de împărat. El se deprinsese a mânca, a dormi, a vieţui tot cu cânt de privighitoare şi privighitoare nu mai era în imperiul întreg.

În zadar a căutat cunoscutul mandarin în toate grădinele, în toate pădurile, în toate tufişele : de paseri cântătoare nici se mai pomenia în toată ţeara.

Depeşe telegrafice începură a circula în toate părţile. Pretutindenea se cercetează despre vechia privighitoare dela palat. Unde era nu se ştia.

Ea refusase definitiv a’şi mai face de lucru cu curţile împărăteşti. Făcuse acum destulă esperienţă.

Cu paserile artificiale din Japon s’ar mai fi putut chinesii ajuta. Dar eată ce se întâmplase : Năcăjit că nu ’i-a reuşit planul de a’şi procura privighitoarea viuă a împăratului chines, el poruncise să se sfărîme toate 99,999 de privighitori mecanice ce mai erau şi oprise de a se mai face altele.

Dorul de privighitoare cuprinse atât de puternic pe „Fiul Cerului“ încât se bolnăvi şi se bolnăvi rău.

Leac pentru împărat era numai cânt de privighitoare şi privighitoare nu era de găsit.

În zadar se anulă legea contra gâtlejelor paserilor vii ; pasere cântătoare nu mai voia să vie în China.

Acum plecară şi guvernori, mandarini, oficiari, să se închine împăratului ce avea să urmeze. Înaintea acestuia să întindeau acum pe pântece, se tîrîiau în pulvere, pe pământ.

Moartea aflând casa goală, uşa deschisă întră şi se aşeză la căpătâiul monarchului, în agonie.

Cu moartea întrară în casă şi mii şi mii de fiinţe stranie, necunoscute. Unele blânde şi surizătoare, altele slute şi pocite.

Cele ce acusau pre împărat se aşezară în giurul patului şi începură plângerile lor.

— Judecaţi-mă, osândiţi-mă, gemea împăratul ; dară de am făcut o singură faptă bună în vieaţă, lăsaţi-mă să mai ascult odată un cânt de privighitoare.

— Frrr ! frrr ! frrr !… s’aude la fereastra deschisă, şi tot odată resună cânt de privighitoare.

Privighitoarea viue, privighitoarea de odinioară auzise că împăratul este singur, părăsit. Acum venise căci era trebuitoare.

Cu cântul seu voieşte să’l consoleze. Acest cânt e lung, duios, cum n’a mai fost. E atât de lung, atât de duios încât lacrimi earăşi pornesc din ochii împăratului murind.

La boala grea, la dor cu foc numai lacrimele aduc uşurare ; numai lacrimele răcoresc, numai lacrimele pot ajuta.

Seara, când îşi amintiră curtenii de stăpânul părăsit, când întrară în casă să vadă de nu e rece, de nu e bun de scăldat, ei aflară pre împărat…

Îmbrăcat cu hainele de paradă, pe tronul cel mare şi în mână avea cumpăna dreptăţii.

Scroafa şi lupul

Nu zic că a fost de neam mare. Nu se trăgea nici din oameni cu ranguri, titluri şi privilegii, nici din vechi răzeşi, nici din muncitori săteni, nici chiar din animale de classa ântâi ; dară ori cine îşi îndeplineşte datoriile, în sfera sa, merită consideraţiune.

Înaintea omului de omeniă, cinstit şi lucrător mă închin odată, înaintea mamei bune, ori cine ar fi, mă închin de trei ori.

Să acordăm consideraţiunea cuvenită mamei bune ce îngrijia cu amor şi abnegare de o familiă număroasă, de opt copii mici.

Am uitat să vă zic, dela început, că onorabila fiinţă de care vorbim a fost clasificată de toţi naturaliştii, dela Buffon, Cuvier, Linné pănă la Nanianu între pachiderme, adecă rîmătoare copitate, că numele seu oficial este „porc de genul femenin sau scroafă.“

Repet încă : departe de noi prejudiţiile de naştere. Onoare numai meritelor personale.

Şi merite personale adevărate împodobiau pre scroafa noastră. Ea, deşi scroafă, era vrednică şi muncitoare.

Ea îşi alapta singură copiii ; ea îi spăla şi curăţia ; ea le împletia ciorapi, le cosea cămăşi, batiste, pieptăruşe, pantaloni ; pănă şi pălăriile tot ea singură le fabrica.

În timp de recreaţiune, buna mamă aduna în juru’i familia întreagă şi apoi să fi văzut jocuri, sărituri, cântece, rîsete şi voie bună. Era drept dragul să’i priveşti.

În una din zile, tocmai în unul din aceste dulci momente de repaos şi recreare, se ivi pe neaşteptate, un călătoriu necunoscut.

Copiii erau, cum trebuie să fie copilul, nici prea îndrăsneţi, nici prea sfiicioşi. Ei salutară străinul şi apoi îşi căutară de jocul lor.

Călătorul, fără a’şi scoate desagii, ca în treacăt, zise cătră stăpâna casei :

— O ! scumpă doamnă, ce fericită eşci ! dară spune’mi, te rog, câţi copilaşi ai ? toţi sunt ai dumnitale ? urmă străinul, lungind vorba.

Răspunsul era scurt ; scroafa nu părea să aibă poftă de poveşci ; călătorul se făcu a nu pricepe.

— Toţi opt !… frumoasă familiă ! să trăească cu toţii, coconaşi şi duduci ! Nu te supăra, doamnă preţuită, că te opresc dela lucru, dară văzându-te n’am putut să mă reţin da’ţi face complimentele mele. Aşa copii frumoşi ! aşa copii frumoşi ! Ştii, mult preţuită doamnă, eu numai din întâmplare treceam pe acì, numai din întâmplare, zeu, v’am văzut. Poate vrai să’ţi esplic mai bine ?… Din întâmplare, cum zic, treceam pe acì, din întâmplare mergeam la Bucureşti în trebi scolare, din întâmplare ’mi-au căzut ochii pe locuinţa dumnitale. Cum v’am zărit m’am oprit. Ce minunat tablou ! o mamă cu aşa număroasă posteritate ’mi-am zis. Aşa ceva merită să fie considerat mai de aproape şi aşa, fără să cuget la nimic decât la frumuseţa grupei ce formaţi, ’mi-am permis să mă apropiu. Ce frumoşi copii ! Ah ! ce frumoşi copii !

— Ea’n spune, drăguţă doamnă, dumneata ’i-ai crescut pe toţi ? Vai ! drăguliţa mea, ce de osteneli ! ce de sacrificii !… Dară poate ai guvernantă ? Se înţelege, cu o să’i laşi când te duci la petreceri.

— Cum, doamnă, atâta abnegaţiune ! atâta devotament ! Dar ceea ce faci dumneata este pre mult, poate să strice sănătăţii dumnitale… Crede-mă, doamnă, nu te sacrifica ; lumea tot nu recunoaşte meritele adevărate. De ce să’ţi perzi juneţa ? de ce să’ţi perzi frumuseţa ? Dumneata, cu chipul dumnitale, nostimă cum eşci poţi juca încă un rol în lume… Crede-mă, crede-mă, profită de viaţă, profită de plăcerile esistenţei.

— Dară nu poate fi plăcere mai mare, decât a’şi privi copiii şi a se bucura de dânşii.

— Aşa zic şi eu ; dară totuşi câte odată câte un bal, câte un concert, câte o petrecere eftină şi atrăgătoare…

Străinul se gândi puţin, văzu că acì nu este cochetărie de esploatat şi o luă pe altă strună.

— Că bine zici, doamnă mult preţuită. De aur să’ţi fie gura. Bine zici, admirabil ! admirabil ! Copiii înainte de toate. Mama ce’şi negligiă copiii pentru petreceri, fumuri, deşertăciuni, păcat că mai este mamă. Ea nici merită asemenea fericire. Ce fericită întâmplare, căci, adevărat, e curat întâmplare. Dară am uitat să’ţi spun cine sunt, permite’mi a mă presenta la ocasiune. Eu sunt profesor, director de scoală, am un pensionat celebru pentru băeţi şi fete.

— Ce fericită întâmplare ! Cum m-a servit norocul ! Adevărat, inima nu înşală nici odată ; căci curat inima, pe neştiute, m’a adus pe acì. Sper, doamnă şi amică, că acum, fiind că ne cunoaştem bine îmi vei face onoare să’mi încredinţezi, spre creştere, drăgălaşii d-tale de copilaşi.

— Mulţumim de bunătate, domnule ; eu sunt hotărîtă a’i creşte singură. Ce le trebuie o să’i învăţ eu. Cum vezi, nici le prea merge rău cu metoda creşterei mele. Sunt sănătoşi, mari, voinici…

— Minunaţi ! minunaţi ! zic şi eu. Metoda d-tale pedagogică este eştelentă. Drăguţii de copilaşi par a fi perfecţi. Eu cred că ar fi şi perfecţi, de nu… ştii, doamnă, natura îşi are greşealele sale, la toată lumina a pus şi umbră, ba chiar şi în soare a făcut pete şi copiilor d-tale le-a dat, cum aş zice ?… le-a dat un fel de rusticitate ce trebueşte poleită, prin cultură. Priveşte’i singură, înţeleaptă doamnă, şi mărturiseşte de nu ar fi ei mai mai drăgălaşi, mai gentili, de ar avea maniere mai fine, modestiă, smereniă ? Să vezi cuconaşii şi duducele din pensionatul meu ! Unde se pomeneşte de sărituri, strigăte, risite, rostogolituri şi încă înaintea străinilor ! Parecă sunt sfinţi ; unde’i pui acolo stau oare, zile, săptămâni. Aşa, aşa trebuie să fie cuconaşii, duducele ; chiar din faşiă trebuesc deprinşi a nu se mişca din loc.

Biata mamă, cu tot amorul seu, cu toată orbirea marilor afecţiuni, nu putea nega că copiii sei era încă copii şi nu absolvase codul chinesesc de etichetă şi bune-cuviinţi. Cam smerită, ea plecă ochii.

— Nu roşi, minunată doamnă, reîncepu directorul de pensionat cu multă blândeţă. D-ta ai păcătuit numai din esces de dragoste. Cugetând bine, nici pot zice că e păcatul d-tale ci acel al pedagogiei moderne. Nişte capete adecă luminate, după moda nouă, s’au pus să ţipe, să strige şi să înveţe lumea să nu se mai dea nouă, crescătorilor de meseriă, copiii de educat, ci numai mamelor. Dar ce poate o mamă ? ce ştie o mamă ? Ea este orbită de slăbiciuni, orbită de amor… Crede-mă, doamnă, eu, bătrân cu esperienţă, ştiu ce zic. Mama e bună de alăptat copiii şi nimic mai mult. Îndată ce ese copilul faşă dă’l pe mâna dascălului, pe mână de străin ; străinul să facă din el om. Aplecările rele ce ar fi în copil, numai străinul i le poate stârpi ; sămânţă de virtuţi numai străinul să sădească în inima lui. De ai fi o mamă cum sunt multe alte ţi’aş zice că acest sistem este cu atât mai minunat pentru mame cu cât le scuteşte de ori ce osteneli ; dară văd că ai în vedere interesul copilului înainte de toate de aceasta te încredinţez că copilul bun numai de străini se poate forma. Dă d-ta numai drăgălaşii d-tale de copilaşi pe mâna mea şi vei vedea resultatul.

Scroafa nu ştia nici scrie, nici ceti. Ignoranţa totală are partea sa bună că te fereşte de închipuirea semi-culţilor.

Dară tocmai aceasta deveni fatal bietei mame. Perzându’şi încrederea în sine, în principiile sale de educaţiune ea se făcu mai atentă la vorbele străinului.

— Dureros, dureros este pentru o mamă să’şi dea drepturile, aceste dulci şi sfinte drepturi, unui necunoscut, unui educator de meseriă, cum sunt eu, spre esemplu ! Dară ce să faci ? Nimic mare, nimic perfect, nimic sublim fără sacrificii. Destinul mamei este de a fi sacrificată. Natura, în vederea acestei destinaţiuni, ’i-a dat şi un amor nemărginit, desinteresat. Ce mamă egoistă ai văzut vre-odată ?… Se înţelege, vorbesc de adevărate mame, nu de comediante ce poartă numai masca datoriilor lor. O mame ! mame ! voi fiinţe sacre, ce paradis purtaţi în sufletele voastre cele mari, cele devotate, cele gata de sublime sacrificii !

Astfel vorbi străinul lung, neîncetat, cu sofismele cele mai seducătoare, cu tonul cel mai patetic până ce ademeni pre biata mamă a sacrifica închipuitei necesităţi principiile sale şi amorul seu.

Cu sufletul sdrobit, ea se hotări a’şi încredinţa copilaşii directorului pensionatului de băeţi şi fete care creştea copii aşa de bine de nu se mişcau cu oare, zile, săptămâni din loc.

Timp de perdut nu era. Profesorul comandase de la Bucureşti nişte cară cu cărţi şi se grăbia să vadă de sosesc. La ocasiune, fiind că nu era să ocolească mult, putea lua cu sine şi pre nouii elevi.

Când vor fi pe cale bună de progres, conştiinţiosul de profesor va înştiinţa pre iubitoarea mamă să vină singură să vază cât sunt de poleiţi, de civilisaţi şi de manieraţi copilaşii sei.

Bieţii copii plânseră părăsind pre mama lor ; dară plângând ei ascultară şi plecară.

Lucrurile se petrecură cu atâta repeziciune, aşa pe neaşceptate încât neesperimentata scroafă uitase să întrebe despre nume şi locuinţă pre străinul călător.

Adevărat, el îi dăduse o cartă mare de visită cu nume, titluri şi adresă ; dară am zis : scroafa nu ştia ceti.

Uimită de cele întâmplate, biata mamă sta plângând, fără cugete, mai fără simţiri.

Reviindu’şi în fire, scroafa se duse la o vecină, care umblase la scoală, să’i cetească biletul ce lăsase directorul plecând la pensionat cu copiii sei.

Boldul ascultător

I. Boldul ascultă de nănaşa sa

Oameni mari şi mici, tineri şi bătrâni, barbaţi şi femei lucrau de dimineaţa în jurul cuptoarelor şi a maşinelor în o fabrică, din Aachen.

Ştiţi că Aachen este unul din cele mai vechi oraşe din Europa. Fiind sub stăpânirea Romanilor, Aachen purta numele de Aquisgranum, sub francezi se numia Aix-la-Chapelle.

Împăratul Carlo-Magno, care a fost mare în toate, mare la trup, mare prin învingerile sale şi mai mare încă prin avântul ce a dat ştiinţelor, artelor, comerciului şi industriei, acest Carol cel mare ’şi-a ţinut acì pompoasa reşedinţă. Oraşul a fost totdeauna celebru prin apele sale minerale şi acum are încă o mare importanţă prin băile sale, prin comerciul seu şi prin număroasele sale fabrici.

Obiecte de piele şi de carton, de aur şi de aramă, de lână şi de aţă se lucră acì cu gustul şi soliditatea remasă dela francezi, cu stăruinţa şi neoboseala ce caracterisă pre germani.

Să nu vă miraţi deci când vă zic că în fabrica în care am întrat domneşte activitatea unui roi, în mijlocul verei.

Astăzi earăşi avea să nască acì o fiinţă de aceeaşi specie cum se produceau zilnic sute de mii.

Pe la 4 oare după ameazi şi sosi pe lume, deplin sănătos, individul aşceptat. Era lung, drept, subţire, cu cap gros şi picior ascuţit.

O fată curată şi frumuşică îl înfăşă şi boteză. Pe scutecul seu roşu erau imprimate trei cuvinte :

Noul cetăţean se hotări a pleca prin lume, a’şi face carieră sub cel mai simplu din numele multe ce i se dăduse, sub acel de „bold.“

Când era să părăsească locul naşterei, nănaşa sa îşi aduse aminte că bietul finuţ n’avea nici o cunoştinţă de lume.

— Ce o să facă ? sermanul ! îşi zise ea îngrijită. N’a învăţat nimic, nu ştie nimic ! Cum o să trăiască, cum o să înainteze fără nici o cultură, fără nici o esperienţă ?

— Să’şi îndeplinească cel puţin principalele datorii şi poate îl va lumina D-zeu, reflectă duioasa nănaşă şi, ca talisman de drum, îi dete aceste două sfaturi :

Junele boldişor promise că va fi ascultător, îşi primi binecuvântarea şi plecă.

El fu aşezat într’un tren de marfă cu trăsuri, hamuri, şale de călărit, cu postăvărie, hârtie de tapete, ceară de sigilat, vineţeală de cămeşi, cicoare pentru cafe, maşine de plugărie, cu lăzi de foarfeci, ace, cuţitaşe şi alte numeroase producte ale fabricilor din Aachen.

Puteţi cugeta de câte ori a trebuit călătoriul nostru să se suie şi să se coboare din vagoane ; la câte gare a fost obligat să se oprească ; prin câte magasii a petrecut, cu lunele. Puteţi cugeta câte a auzit, câte a văzut, câte a păţit pănă ce a ajuns la destinaţiune.

Babalucul era oraş mare, civilisat ; plătia dări ca toate oraşele cele mai mari şi mai civilisate şi încă era capitala imperiului !

Poporaţiunea acestei vestite reşedinţe numera, după ultima statistică, 191 de suflete de ambe secse. Între acestia erau 7 generali, 9 mareşali, 11 ministri, 17 şambelani, 23 dame de onoare, 72 prinţi şi princese de sânge, împărăteasa şi împăratul.

Restul locuitorilor, minus unul, erau amploiaţi ai curţei, gardişti, uşieri etc.

O capitală a cărei poporaţiune întreagă se compunea numai din mari dignitari şi oameni de curte trebuia negreşit să strălucească prin lucs, arte, comerciu, industrie…

Piaţa, renumita piaţă comercială din Babaluc, numera o firmă bine cunoscută în orient şi occident.

Această firmă atât de importantă era : „Jupân Itzig dela Iaşi“ fără companion recunoscut.

Jupân Itzig dela Iaşi era banchier, toptangiu şi comerciant în detail. El era cel care întreţinea de mult relaţiunile comerciale între ost şi vest.

În toţi anii, la paşci, jupân Itzig mergea în persoană la Ierusalem, cu peregrinii chrestini. El ducea cercei, inele, mărgele de cristal de Bohemia şi, chiar pe mormântul lui Christos, lua, jidanul dela turci, în schimb lucruri sfinte : iconiţe, mătâni şi alte asemenea. Cu această marfă făcea bani prin ţările catolice şi greco-orientale.

În ţările protestante, pe lângă lucruri sfinte el mai vindea ace, aţă şi bolduri.

Deci să nu vă prindă mirare când veţi afla că boldul de la Aachen, chiar în ziua sosirei sale în Babaluc, ajunse la curtea împărătească.

Jupân Itzig căpătase marfă nouă şi, cu lădăţuia plină, plecase prin oraş.

— Iconiţe ! mătâni ! ace ! bolduri !… strigase el mai bine de trei oare, prin piaţă.

Se înţelege că se grăbi a le oferi nouăle comori aduse din Ierusalem şi ace şi bolduri sosite, cu ultimul tren, din Aachen.

Seara princesa îşi puse hainele de aur, florile de pietre scumpe şi, mai frumoasă decât o zină, era gata de plecare.

Atunci îşi cade aminte că în aceeaşi dimineaţă nu ştiu cine îi aruncase pe fereastră o rosă albă.

Cine aruncă fetelor de împărat rose albe pe fereastră, rose albe vii, rose albe adevărate nu poate fi nici nătăreu, nici bătrân.

Princesa se gândi puţin, luă rosa şi, cu noul seu bold, o prinse la pept. Aşa întră în sala de bal.

Valsul ântâi îl jucă frumoasa princesă cu mirele seu, moştenitoriul tronului unui imperiu vecin. Unsprăzece alte valsuri trebui să mai joace cu marii dignitari ai ţerei.

De valsul al 13-lea fata împăratului putea dispune, după plăcere. El îl acordă unui simplu oficier de gardă.

Valsul a început. Gardistul a cuprins pre jucătoarea sa şi ambii lunecă, se învîrtesc, saltă, sboară prin sală, ca smeii şi zinele.

— Ce părechiă minunată ! strigă deodată papagalul împărătesei, din fundul cuştei sale.

„Înfipge-te dară nu împunge, ţine bine ce ai prins“, zisese nănaşa boldului şi el aşa şi făcea.

Îndeplinindu’şi datoria, el spera că’şi va face nume bun şi va ajunge la mărirele ce visa. Mult nu învăţase, dară gîrgăuni îi intrase deja în cap de când zărise lumea mare.

Îndată ce prinse oficierul, el începu a’l ţinea şi a’l ţinea din resputeri.

Princesa pune mâna pe cordeaua cavalerului seu, oficierul pe rosa albă ; degetele lor se întâlnesc, se ating, tremură, răcesc… A desprinde boldul nici unul nu poate.

Damele, domnişoarele de curte aleargă întru ajutor ; a scoate boldul e imposibil.

Cine a desprins boldul ? nu se ştie. Ceea ce am auzit sigur este că trei zile mai târziu toate gazetele bune şi rele, mari şi mici, comice şi serioase, chiar şi cele comico-serioase anunţară logodna frumoasei princese din Babaluc cu junele oficier de gardă.

Principele-moştenitor al tronului imperiului vecin plecase a casă, din seara balului.

Boldul, nu vă miraţi, căci cam aşa sunt proştii, se făcuse mândru şi ambiţios.

Să fi scăpat imperiul de turci n’ar fi crezut cineva că a făcut faptă mai mare de cum îşi închipui boldişorul nostru fapta lui.

În neştiinţa sa de usele curţei, el îşi ţinea de merit mare că a mijlocit să se mărite princesa după pofta inimei sale şi nu după planurile politice ce avea împăratul.

Cum am zis, junele bold era ambiţios şi prostişor. El, de când era la curte, începuse a crede că scopul principal al vieţei este a se face domn mare, a se ridica sus, sus, atât de sus încât alţii să nu’ţi ajungă nici la călcâi.

Că poate să’i vie ameţeli ridicându-se la o înălţime la care nu era deprins a sta, aceasta nici îi trecea prin minte.

La toate trebue ştiinţă şi esperienţă. Şi bietul bold nu văzuse măcar un balon aerostrat să se fi putut convinge cât e de uşor a se sui şi până la nori ; dar cât e de greu a se menţine sus, de n’ai pentru aceasta puterile trebuitoare.

Din câte văzuse în puţinele zile a mărirei sale, el să alesese numai cu una : avea conştiinţă că a jucat un rol mare în familia domnitoare şi aceasta îi dă drepturi la mari favoruri.

Chiar a doua zi de nunta princesei, boldişorul nostru ceru audienţă la împăratul.

El tot cugeta la planurile încrucişate, la speranţele perdute prin stricarea căsătoriei fiicei sale cu moştenitorul tronului imperiului vecin.

— Ce’ţi trebue ? întreabă împăratul deşceptat din cugetările sale, ca dintr’un vis reu.

— Na ! că ai şi uitat !… dară nu ştii, Împărate, că ţi-am măritat fata.

— Ce ! nu mă cunoşti ?… Eu sunt boldul care a prins la bal oficierul de gardă.

— Te aş decora cu o părechiă de urechi de măgar, de aş avea acest ordin. Fiind însă că încă nu ’l-am creat, mergi de îl caută unde esistă.

Boldul se opri surprins. Şi înţelegea, şi nu înţelegea vorbele împăratului. În fine zise :

— Spune drept, cine te-a învăţat să te acaţi de oficierul cel necunoscut ?

— Împărate, mai înainte de toate nu mai zice că oficierul era necunoscut de princesă. Ea îl cunoştea bine ’ţi o zic, eu, care ştiu ce ştiu. Apoi n’ai auzit că de mult m’a învăţat nănaşa să mă înfipg fără a împunge şi să ţin bine ce am prins. Eu n’am făcut nici un reu, am ascultat de nănaşa.

— Şi nu ’ţi-a zis nănaşa-ta că nu ai să stai totdeauna înfipt, ca un măgariu ? Nu te-a învăţat că în momente critice, e mai bine să împungi… să sai jos ?

— Momente critice !… dară când sunt momentele critice ? spune’mi, dragă Împărate.

— Ştii ce ? copile, du-te unde te vor duce ochii, dară acì să nu te mai văd. Cu învăţătura ta, nu eşti pentru curte.

Departe de Babaluc el medită mulţi ani asupra avanturei dela bal şi asupra vorbelor împăratului.

Din reflesiune în reflesiune, din deducţiune în deducţiune el ajunse la conclusiunea cumcă „în momente critice nu are a sta înfipt fără a împunge, nici a ţinea ce a prins.“

II. Boldul ascultă de împăratul

Resbelul născuse din stricarea căsătoriei princesei din Babaluc cu moştenitorul tronului vecin.

Diferiţii împăraţi a diferitelor ţeri din diferite motive se încăeraseră la ceartă.

Simpatii sau interese politice, comunitate de rasă şi origină, disposiţiuni personale cătră realism sau idealism, cătră clasicitate sau romantism împinseră pre unii a apăra princesa măritată după pofta inimei sale, pre alţii a lua partea moştenitorului de tron, rămas flăcău.

Aşa din vorbă în vorbă, din ceartă în ceartă se luară cu toţii la bătaie.

Se înţelege că nu se bătură împăraţii, ci supuşii lor. Se înţelege încă că toţi se bătură afară de împăratul din Babaluc, care nu rugase pre nimenea să se bată pentru fata lui.

Odată resbelul erupt, un împărat sări în ajutoriul altuia, tot după interes, voinţă, disposiţiune, când nu după capriţiu. Şi aceasta se înţelege.

Agricultură, comerciu, industrie, arte, ştiinţi totul era părăsit, totul perea, necultivat. Braţele bărbăteşti mănuiau armele ; lucra nu avea cine. Şi tot ce mai remăsese prin sate, requirau duşmanii.

Dumnezeu a dat copilului doi părinţi ştiind că unul singur nu e destul şi pentru a’l creşte şi pentru a’l hrăni.

Când unul din acesti doi părinţi lipseşte, lucru mare nu se alege de bietul copil. Mai ades şi el se prăpădeşte.

Aşa dară nu numai pe câmpul de bătaie dară şi prin oraşe şi sate se stîngeau oamenii, văzând cu ochii.

De sus, de pe tronul seu, împăratul din Babaluc vedea ce se petrecea. Văzând el earăşi sta, ofta şi cugeta.

Nu era nimic mai puţin decât a spune lumei causa stricărei căsătoriei fiicei sale cu moştenitorul tronului dăunat, a arăta pre adevăratul culpabil şi astfel a pune capăt resbelului.

Pentru a ajunge scopul, trebuia adunat un congres universal de toţi împăraţii, cu toţi sfetnicii, cu toţi diplomaţii, cu toţi credincioşii lor. Acestia să judece causa, să osîndească pre vinovat ; apoi să se încheie o pace universală şi eternă.

A nu realisa o idee mare, de folos obştesc, ar fi un păcat. Păcatul acesta nu’l făcu filantropul monarh.

Trei zile împăratul a stat încuiat în casă. Nici bea, nici mânca, nici dormea ci tot gândea.

Trei alte zile nici n’a mai gândit ci tot a scris, a scris o faimoasă istorie a boldului ascultător.

Prin aceasta lucrare magistrală se probă lămurit că de giaba se certau şi se băteau împăraţii că şi princesa fericită şi mirele păgubit erau nevinovaţi, ca mieluşeii. Culpabilul, unicul culpabil a fost boldul ; el trebue găsit, judecat, condamnat şi pedepsit. Apoi tot măcelul să înceteze.

Cu cuvântarea în busunariu şi cu curtea întreagă după dânsul, împăratul plecă la marginele ţărei sale, unde se ţinea congresul universal.

Un împărat venise cu ministrii sei ; altul cu ministri, deputaţii şi senatorii ţărei. Alt împărat era urmat numai de doi oameni ai sei : un general şi un diplomat. Lumea zicea că acestia plăteau cât congresul întreg. Mai fu un monarch care venise de tot singur. El pretindea că, unde se iveşte soarele, nu trebuesc alte lumini. Împăratul Chinei se încărcase, pe un tren special, cu toţi 17,928 de mandarini. Trenul fu troiănit pe drum şi numai o telegramă de scusă sosi la congres.

Împăratul din Babaluc nu’şi luă 17,928 de mandarini pentru că nu îi avea. Dară nu vă temeţi, şi el va figura cu demnitate la congresul universal. Generalii, mareşalii, şambelanii, ministrii, gardiştii, uşerii toţi, pănă la cel din urmă, erau cu el. Plus damele de curte în constum de diplomaţi şi domnişoarele de curte prefăcute în paji.

Cinci minute după sosirea trenului împăratul era gata. Uniformă de gală fu îmbrăcată, mantia imperială aruncată pe umeri, coroana cea mare, strămoşească aşezată pe cap. Pentru ce capete era făcută această coroană, nu ştiu ; pe capul acestui împărat însă nu se potrivea. Cu cât înainta împăratul cu atât clătina mai tare coroana pe capul seu.

Un pagiu, văzând pericolul, înţepeni coroana cu un bold ce tocmai aflase pe drum. Aşa se urcă monarchul la tribună.

Toată adunarea, împăraţi, ministri, deputaţi, senatori, generali, mareşali, diplomaţi, toţi sunt numai ochi, numai urechi.

Boldul din Aachen, căci, precum aţi ghîcit, el era, recunoscuse deplin pe împăratul ce’l esilase pentru că s’a înfipt şi n’a împuns, pentru că a ţinut bine ce a prins.

— Astă dată o să’mi câştig recompensă, îşi zise el, hotărît de a asculta acum sfatul împăratului din fir în păr. Astă dată nu voi mai sta înfipt, ca un măgariu, în momente critice.

Pe când boldul făcea această reflesiune împăratul îşi desfăşurase earăşi cuvântarea şi începuse :

— Mărită adunare ! luminaţi împăraţi ! Dacă astăzi mă vedeţi acì nu credeţi că am venit pentru petrecerea mea sau pentru petrecerea d-voastră. Eu, îmbătrânitul monarch din Babaluc, am venit să vă descoper cel mai important secret politic ce esistă : Astăzi veţi afla pentru ce vă bateţi de 25 de ani.

Congresul întreg ascultă în tăcere ; revelaţiunea pare de o importanţă supremă.

Boldul devine şi el din ce în ce mai atent, şi lui i se pare că situaţiunea devine eminamente critică.

Boldul sărise jos din coroana împăratului. Coroana sărise după bold şi împăratul după coroană.

Cu cât mai mult caută unul să prindă pre celalalt, cu atât aleargă toţi mai tare şi mai zadarnic.

Târziu, când ajunse împăratul să puie mâna pe bold şi pe coroană, sala congresului era deşeartă.

Împăraţii, jurându’şi pentru vecie dragoste frăţească, plecase, cu toţii, acasă.

Împăratul din Babaluc trase boldul la respundere pentru „crima de les-Majestate.“

— Când am stat înfipt şi n’am împuns, când am ţinut bine ce am prins, împăratul a spus că sunt măgariu şi m’a esilat. Ei bine ! acum n’am făcut cum mă învăţase nănaşa, ci cum a poruncit împăratul şi earăşi nu e mulţămit ?… Dară când şi cum să’i mai fac oare pe voie ?

Ba cred chiar că s’a şi hotărît să meargă la scolă să înveţe, când, cum şi de cine să asculte.

Oglinda pocită

Am cetit odată o poveste. E de mult de atunci. Eram încă copilă. Întreagă nu o ştiu. Începutul numai ’mi’l amintesc. A fost cam aşa :

De mult, de mult, pe la începutul lumei, erau toţi oamenii fericiţi. Un om pre altul iubia ; un om părea altuia frumos. De era ceva urît pe lume de văzut urîtul nu’l vedea nimenea.

Sufletele erau curate toate, ochii toţi limpezi. Parecă era tot soare, tot lumină, tot verdeaţă, tot căldură pretutindene. Umbră, noapte, întunerec nicăirea. Cum să nu fie atunci omul deplin fericit.

Dară ceriul cel mai albastru se întunecă câte odată ; furtuni de multe ori din senin se nasc.

Într’o zi, când era mai soare şi mai frumos, un tunet bubuie, vântul urlă, norii se adună, vijelia isbucneşte, pământul se cutremură, pietrele se restoarnă, iadul se deschide : născocitorul relelor se iveşte pe pământ.

Era negru şi hidos. Avea ochi pe tot corpul, o singură mână, şepte picioare, cincisprăzece limbi ascuţite şi împungătoare.

Ridea de bătrânii venerabili cu lungi barbe albe, ridea de voinicii cu plete de aur. Ridea de verginele care mergeau cu ochii plecaţi, ridea de fetele cu buze surizătoare. Ridea de matrona ce să închina la biserică, ridea de copiii ce să jucau prin earbă, ridea şi de pruncul sugând la sinul maicei sale.

Şi nu ridea numai de oameni, ridea de fiare, de paseri, de pământ, de arbori, de fructe, de flori ; ridea de zi, de soare, de lumină, de însaşi lumină !

Şi tot aşa rizând a scos o oglindă lungă, a întins-o dela munte până la mare şi, cu un tăciune din infern, a început a desemna tot ce vedea şi tot astfel cum îi părea lui.

Mii şi mii de chipuri de înşirau pe neagra’i sticlă, unul mai întortochiat decât altul.

De te uitai bine, în fie-care chip recunoşteai câte o trăsură din faţa oamenilor ce’ţi erau mai dragi, ce’ţi păreau mai frumoşi. Ba vedeai că sunt chiar ei înşişi pe oglinda pocită ; dară atât erau de suciţi şi de urîţi de’ţi păreau alte năbădănii.

El arătă oamenilor aceste figuri schimonosite şi oamenii începură a ride unul de altul.

Pe când unii rideau, ceialalţi se puseră pe plâns. Aceste fură primele lacrimi omeneşti.

— Acì am isprăvit, zise hidoasa nălucă. Acum mai departe… Acum îmi duc tabloul, acest tablou de pe natură, drept la Dumnezeu. Să vadă şi el pre drăgălaşii sei de oameni. Să ştie şi el cum cum sunt astăzi fiinţele ce a zidit. Oare plătitu-s’au să’i mai creeze ? Plătitu-s’au să ne gonească pre noi în fundul pământului pentru a le face loc lor ? Merită ei oare să fie aşezaţi drept deasupra capului nostru ?

Şi născocitoriul de rele, cu slutita lui de oglindă, se urcă drept la ceriu.

Înainte de a ajunge la D-zeu, el se opri sus deasupra nourilor, în o lume nouă, pământ necunoscut, unde văzu că se joacă copii omeneşti cari de mult părăsise pre părinţii lor. În acea lume era numai aer şi flori. Din flori sorbeau copilaşii ambrozie, prin aer sburau cu aripi de fluturi.

Cum zăriră copiii năluca străină, cu marele seu tablou, îl încunjurară cu miile, cu milioanele.

— Dorul de noi îi prăpădeşte, adăugeau copiii şi se uitau tot mai lung şi mai trist la oglinda uricioasă.

— Sbor eu la mama astă noapte şi’i şoptesc eu ceva la urechie, zise un ânger alb, cu aripi albastre.

— Dară Dumnezeu trebuie să le fi zis demult că suntem fericiţi, observară mai mulţi ângeraşi deodată.

— Totuşi s’a petrecut ceva rău pe lume de s’au făcut iubiţii nostri atât de necunoscuţi !

Şi astfel vorbind, o tristeţă straniă, un dor nespus cuprinse pre bieţii copilaşi.

Nu ştiu au din mânile ângerilor, au din ciuntita mână a făcătorului de rele, tabloul căzu jos, jos pe globul pământesc.

Odată cu tabloul seu şi cel ce numai rele vede şi născoceşte, din ceriu în mare fu rostogolit.

Din boarea gurei sale, din ţandările oglindei afurisite şi din focul ce eşia din măruntaele pământului născură mii şi milioane de monstri, în mare.

Abia a deschis ochii, abia a auzit, abia a văzut şi a şi început a se muşca, a se bate, a se lupta, a se ucide.

Acum remâne ca monstrii să se devore unul pre altul până ce cu toţii se vor destruge.

Floarea din raiu

Sburând, el mirosea şi săruta florile sale. Şi cum le mirosea şi le săruta una îi scăpă din mâni.

Oamenii, văzând-o, cugetau că a căzut din ceriu o stea ; dar’ era o rosă din paradis ce lunecase pe pământ.

Din întâmplare ea picase la marginea unei păduri tinere, între neşte tufoşi mărăcini.

Floarea din raiu îndată şi prinde rădăcină, sloboade mlădiţe ; crengele’i cresc şi se acoper de frunză şi flori cum nu s’au mai văzut pe acì.

El se pleacă, se uită, o măsură din vârf până la tulpină, şi vorbind cu parapon zice mărăcinilor :

— Ean veniţi vedeţi ce oaspe nou ne-a sosit, ce comedie de floare s’a ivit pe acì.

Scai, scăeţi, ghimpi, urzici şi ce mai locuia prin pregiur, toţi aleargă strigând :

— Copiii mei, cine e ? de unde e ? mă întreb şi eu, zice un tufar de porumbrele gros şi spinos. Priviţi numai bine şi judecaţi, floare naturală e aceasta ?… Nici coloare, nici miros, nici formă, nici figură cum le dă D-zeu.

— O fi plantă americană, observă, cu ironiă, o holeră rusească, venită pe acì dela 48 ; dară care se bucura deja de indigenatul cel mare.

— Aşa ! plantă americană ! Am fost şi eu prin fel de fel de grădini în viaţa mea ; chiar orangeriile împărăteşti n’au remas necălcate de mine… Ştiu şi eu ceva ; dară soiu de acest de floare nicăirea n’am întâlnit.

Rosa din paradis, cugetând la ceriul de unde venise, nici vedea nici auzia ; dar tot creştea şi înflorea.

— Da ce’ţi lăţeşti aşa crengele preste noi, că doar nu eşci cucoana marelui vistier ?

Decum se iviau ziorile pănă ce răsărea luna altă grigiă nu mai era pe mărăcini decât să se acaţe de floarea, ce nici visa la ei.

În fine tot ajunseră aceste vorbe la urechile floarei. Dară, neînţelegându-le intenţiunea, ea îşi zicea :

— Se vede că aceste sunt complimente de bună venire, amabilităţi pe acì… Singulară etichetă !

II.

Într-aceste dascălul satului vecin venise să botanizeze prin pădure şi printre mărăcini.

Mult stă, mult cugetă, mult recapitulează în sine toate cunoştinţele sale botanice : numele, genul, specia, clasa acestei flori nu’şi aminteşte.

Dacălul îşi pune ochielarii, rumpe o rosă, două, cinci, zece ; le priveşte, le miroasă… smulge foi, pistile, stamine, corola întreagă ; pipăiă, analisă, observă ; de capăt însă nu’i dă, resultat mulţumitoriu nu obţine.

— Nu ! a clasifica nu se poate. Ori în ce clasă, ori în ce familie aş pune-o, nu se potriveşte, îşi zice el şi se opreşte în ştiinţifice reflesiuni.

— Ah ! am aflat ! strigă în fine, ca luminat de o idee mare, aceasta nu e floare în stare normală, nu e din nici o familie cunoscută ; ci o corcitură.

Urzica, care de mult trăgea cu urechia că ce va hotări învăţatul dascăl, se grăbeşte a aduna pre surorile sale şi, cu ton triumfător, de departe le strigă :

— Nu v’am spus eu ?… Na !… auziţi acum şi pre marele dascăl ; floarea noastră cea mândră, floarea noastră cea minunată este o corcitură, un monstru.

Spini, ghimpi, scai, scăeţi, holere, urzici sunt deplin mulţămiţi ; îndoială nu mai încape ; floarea din raiu e un monstru.

Înaintea unei autorităţi ca dascălul din satul vecin, care vorbeşte tocmai după inima, de sigur lumea întreagă îşi va pleca capul. Cine era mai competent în asemenea materii ? cine ar fi putut mai bine afla adevărul adevărat ?

Facă de acum rosa ce’i va plăcea. Doar nu se va mai pune cineva cu o „declassată ?“

III.

O fată le asculta. Albă, frumoasă, cu păr de aur şi ochi dulci, ca lumina lunei, ea se preumbla încet, cu cartea în mână. Astă carte era toată a ei avere. Comoară preţioasă însă, căci cuprindea adevăruri din ceriu. Biblia aceasta întreţinea fecioarei inima curată, mintea sănătoasă, sufletul generos şi îndurător.

— O ! sermană floarea din raiu, esclamă copila, cu duioşie. Dară cum ai ajuns tu tocmai acì ?

— Remâi sub razele de soare, frumoasă floare din raiu. Nu pentru noi te-au făcut D-zeu, nu noi avem drept a te smulge. Din ceriu ai venit, ceriul să te privească, ceriului trimite parfumul teu.

Vorbind, fecioara culese cu pietate o singură frunză, o puse în cartea sa şi de depărtă.

Trei ani cât mai trăi frumoasa vergină, tot cu cartea sub perină dormi. Când muri încă sub cap i se puse şi carte şi frunză.

IV.

La marginea pădurei floarea din raiu urmă a creşte şi se făcu mare cât arborii vecini, mai mare decât dânşii.

Paserile călătoare, ce veneau din ţeri depărtate, cum zăreau minunatul arbore se opreau înaintea lui şi se înclinau cu respect şi admiraţiune.

— Vor să arete că pricep mai mult decât noi, spunea, rizând, scăeţul cătră vecini, îndată ce le vedea apropiindu-se.

— D’apoi că şi noi n’am crescut în pădure, răspundeau urzicele arătând, cu geste mari, câmpul de mărăcini.

— Ce ne pasă nouă de fanfaronadele lor ! Noi ştim ce ştim şi n’avem nevoia de a învăţa dela nimenea nimic, terminau cu toţii, în chor numeros.

Gerul, ce nu ştie cruţa nimic, atinse şi floarea din raiu. Rosele se ofiliră, frunzele căzură ; arborele remase gol şi uscat.

Ghiaţa ce’l acoperea lucea zi şi noapte ca lumina soarelui ; dară aceasta nu fie cine ştia. Vecini, deşi vedeau, ei tăceau.

Un cioban, coborându-se din munte, se opri acì, cu oile sale. Noaptea ’i-a trebuit foc. Ştiţi ce arbore au tăiat şi ars ?

În o clipă arborele fu doborît, tăiat, bucăţit şi pus pe foc. Până dimineaţa numai cenuşa remase din el. Cenuşa încă fu spulberată de vânt.

VI.

Toţi doctorii, toţi învăţaţii se adunau, se sfătuiau ; dară de leac pentru boala împăratului nu dădeau.

Fata împăratului se duse la mănăstire şi trei zile se închină plângând.

Înturnându-se la palat, ea visă în prima noapte că împăratul poate fi vindecat prin miros de floare din raiu.

A doua zi fata împăratului earăşi visează că floarea din raiu este pe pământ. Un ânger o perduse din ceriu şi a căzut lângă o pădure.

Acum pleacă după floare toţi doctorii, toţi învăţaţii cât e ţeara de lungă şi de lată. Dară neştiind pădurea, necunoscând floarea ei se întoarseră năcăjiţi, cu mânile goale. Despre floarea din raiu nu le putuse nimenea da desluşire.

Fata împăratului visează pentru a treia oară că numai prin floarea din raiu îşi va redobândi sănătatea tată-seu murind.

Ea şi vede în vis floarea raiului, cum a fost aevea. O poate chiar descrie tuturor.

— Toate comorile mele şi o jumătate de împărăţie dau pentru o singură frunză, strigă princesa, în desperare !

— O asemenea frunză am văzut odată în cartea de rugăciune a unei fecioare, zise un pusnic bătrân. Ea însă a murit de mult, cartea a fost pusă în mormânt cu dânsa şi mormântul nu înapoiază nimic.

Din gură în gură visul princesei şi promisiunea sa ajunse până la urechile dascălului botanist. Cum aude descrierea floarei din raiu, el strigă :

Fericitului dascăl i se părea că deja ţine în palmă comorile princesei şi jumătate de împărăţie.

Mărăcinii se grăbiră a povesti dascălului cât de miserabil a finit floarea din raiu.

Bietul dascăl căzu jos, ca trăsnit. El perdea jumătate de împărăţie şi comorile princesei.

— Aşa dacă te potriveşci la nişce proşti de vecini, murmură acum urzica, galbenă de năcas. Când cuget că aşa de uşor ’mi-aş fi făcut nume şi avere !

Împăratul a murit. Nici o frunză din floarea din raiu nu s’a mai aflat pe pământ.

Mii şi mii de crestini vin acì în tot anul să se închine şi să se pocăiească. Cugetând la păcatele lor trecute ei zic :

Oare zice-vor odată şi mărăcinii „eartă-ne, Doamne, că nu am ştiut ce am făcut ?“

Degetarul de aur şi degetarul de fier

Soarele bătea tocmai în fereastră. Sculele espuse luciau cu atât mai tare. Era la cel ântâi giuvaergiu din calea Mogoşoaiei, stradă ce poartă astăzi numele glorios de „Calea Victoriei“ pentru că victorioasă reîntrase, pe dânsa, în Bucureşti, armata română dela Plevna.

Diademe de briliante pentru princese, lanţuri masive de aur pentru banchieri şi bogătaşi, tabatiere de argint pentru generali în pensiune, coliete şi braţelete pentru cântăreţe şi artiste, inele şi medailoane pentru mirese, toate străluciau în acea fereastră, ca nicăiurea.

Mulţi trecători se opreau acì ; mulţi admirau aceste scumpeturi ; dară de cumpărat numai la puţini le da mâna să cumpere. Fie-care obiect costă sute, mii, mii de mii de galbeni. Erau atât de bogate !

Între toate aceste minunate giuvaeruri, mai minunat era un degetar de aur. Diamante şi rubine îl împodobeau de sus pănă jos. Toate razele soarelui păreau a fi fost aşezate în el, atât era de sclipitor.

Ceva mai maestros nu se lucrase la Paris ; ceva mai preţios nu se adusese la Bucureşti.

Dară şi ceva mai închipuit pe frumuseţa şi bogăţia lui greu s’ar fi aflat pe lume.

Să fi văzut cu ce mândrie se uita de sus, de pe perina sa de catifea roşie ! Nici ţiganul când s’a făcut domn n’o fi fost mai trufaş.

Ce privire ! oh ! ce privire de despreţ era acea ce arunca el pe lădăţuia de lemn alb a unui copil care vindea, pe stradă, degetare de fier !

Nici copilul, nici lădăţuia, nici degetarele nu meritau înfruntare. Mai curând compătimire.

Soarele ardea şi copilul avea capul gol. Praful era mare şi lada neacoperită. Degetarele încă, prăfuite şi ruginite, stăteau grămadă, de nici se mai cunoşteau. Greu era de nimerit a cui milă să plângi mai ântâi : au a micului neguţător, au de a bietei marfe ce purta.

În loc de plânge, degetarul de aur, văzându’i, rîdea ; un rîs batjocoritor.

Copilul nu vedea nimic. Flămând şi ostenit, el cugeta numai la vânzare. Degetarele, smerite, încă păreau a aşcepta vre-un muşteriu.

În etagiul umbrit, pe moalea’i perină de catifea, aristocraticul degetar de aur n’avea nici grigi, nici lucru. Neocuparea la multe rele te împinge. De urît, el se legă de bietele degetare de fier şi începu a le vorbi :

— Dar’ cât o să mai staţi p’acì ? Tocmai în apropiarea mea v’aţi găsit locul ? Cine credeţi c’o să vă cumpere, văzându-mă pre mine ? De proastă viţă mai sânteţi că n’aveţi batăr atâta minte în capul vostru, să pricepeţi că fiinţe aşa ordinare nici n’ar trebui să se arete la lumina soarelui. Doar n’o să vă puneţi cu mine, cu mine cap-d’-opera unui artist ! Dar poate nici ştiţi că sunt de aur, de aur curat şi diamante şi rubine ?

Degetarele de fier se uitau lung la dânsul, nepricepându’i intenţiunea ; căci a crede că un degetar de aur şi diamante vorbeşte aşa numai de flori de măr nu le părea admisibil.

— Ştiţi că sunt curios a afla care vă sunt speranţele ? Ce deget de princesă aveţi a împodobi ? pe ce mese de regină aveţi a sta ?

— Domniţo, răspunse unul din degetarele de fier, te înceli suposându-ne ridicole pretenţiuni. Noi nu stăm acì ca să’ţi facem concurenţă. Altele sunt grijile, altele sunt nevoile noastre ; căci şi menirea noastră pe lume este cu totul deosebită. Dumneata poţi fi făcută să împodobeşti mesele reginelor sau să stai pe degetele princeselor noi însă avem datoria de a lucra, de a lucra în folosul săracilor. Copilul ce ne poartă are a’şi câşciga pânea vânzându-ne şi femeia ce ne va cumpăra are a’şi agonisi esistenţa sa cu noi.

— Şi, zeu, credeţi că o să vă ia cineva ? Când junele se însoară, oare alege el fata săracă şi urîtă ? Cum credeţi că tocmai lângă mine o să aflaţi cumpărători ?

Degetarele de fier se găteau să răspundă cu obicinuita lor modestie ; dar’ o fetişoară curată şi frumuşică se apropiase de lădăţuia de lemn alb.

Un timp ea privise espunerea giuvaergiului, admirase degetarul de aur, apoi, adresându-se cătră micul neguţător, îl întreabă :

— Copiliţă dragă, pune-mă la probă şi vei vedea ce iute împing acul. De ţi-ar da D-zeu atâtea zile cât vei putea lucra cu mine. De spart nu mă sparg, de perit nu per.

Copila de multe ori fusese silită să renunţe la dejunul seu pentru a’şi înlocui degetarele perdute. Promisiunea degetarului o îndemnă a’l cumpăra.

— D-zeu să’ţi ajute ; căci astăzi voi mânca ceva, zisese micul neguţător, primind zece bani de la scolăreasă.

II.

Astfel vorbiau elevele în clasa de lucru din scoala secundară de fete ; acea scoală care, sub direcţiunea d-nei Zăhărescu, producea minuni, ca cuseturi.

Elisa suridea ascultând. Era adevărat. De când avea degetarul de fier, lucrul seu avea un sporiu deosebit.

Degetarul de fier nu’şi petrecea însă zilele numai la scoală. A casă încă îl întrebuinţa mult Elisa.

Dimineaţa, cum se iviau ziorile, fetiţa îl scotea din cutie şi, cu dânsul pe deget, cosea mii de lucruri frumoase, stând la fereastră.

Paserile cântau. Frunzele, cu un freamăt dulce şopteau la adierea vântului. Apa lacului se mişca încet şi lebedele băteau undele cu albele lor aripi, ca nişte fantastici lopătari a unor bărci nevăzute.

De câte ori ridica mâna şi trăgea acul frumoasa copilă, degetarul arunca câte o repede privire, prin lucia sticlă. Ce nu vedea el atunci ?

Trupe de copii cari întrau în grădină sărind şi jucând. Unii cu pile, alţii cu baloane ; alţii earăşi cu cercuri, cu cai, chiar şi cu velocipede. Fetiţele toate aveau paiaţi sau păpuşi în braţe, păpuşi mai ales.

Domni, doamne, domnişoare elegante încă se preumblau cu pas măsurat, vorbind şi surizând. Cerşitori fericiţi de banul căpătat, ades erau de văzut. Lăutarii nu încetau cu cântările lor dela răsăritul pănă la apusul soarelui ; ba chiar şi pănă noaptea târziu.

Apoi veneau nemţi cu minavete şi cu câni cari jucau vals ; turci şi italiani cu maimuţe în frac roşu sau rochie cu coadă. Ce comedii nu erau pe acolo ?

Dar’ copila frumoasă nu stă tot la fereastră. Ea zilnic mergea la scoală şi degetarul mergea cu dânsa.

Pe cale timpul nu era lung. La tot pasul, prin ferestre espuneri splendide de haine todeauna nouă, totdeauna cu măestrie lucrate.

De avea un moment liber, scolăreasa se oprea acì privind cu deamănuntul fie-care croitură, fie-care cusetură.

Degetarul de aur, din etalagiul giuvaergiului, vedea totdeauna pre fetiţa cum observă, cum studiază, cum caută a învăţa !

Şi văzând copila, văzând degetarul de fier, acum nu’l mai pornea rîsul. Poate cugeta la zilele lui monotone şi la viaţa animată a degetarului de fier.

Cum întra copila în clasă, îşi aşeza paneraşul cu lucru şi cu degetarul seu între corfiţele de lucrat ale camaradelor sale.

În oarele de lucru, când degetarele de pe degetele copilelor se întreceau care va împinge acul mai repede, una din eleve cetea istorii. Doamne ! cât erau de frumoase şi de feliurite !

Unele cu împăraţi buni şi cu oameni de omenie ; altele cu zine frumoase şi cu copii ascultători. Altele earăşi cu călătorii lungi şi ţări străine.

Apoi veneau istorii din epocele trecute. Degetarele ştiau acum ce s’a petrecut în lumea întreagă şi în toţi timpii. Ele auzise despre romani, despre isbândele lor, despre domnia lor universală. Auzise despre grecii antici, despre timpii lor heroici, herculeani ; despre poesia lor homeriană şi despre epoca lor cea mai glorioasă : secolul lui Pericles. Momentele măreţe ale acestei epoce, artele sale, sculptura, pictura sa, philosophia şi morala sa aproape creştină erau ades citate în scoală. Aceste pagine admirabile, cele mai miraculoase din istoria spiritului uman, această epocă de o grandoare neasemânată erau lectura favorită a copilelor române. Cum doreau ele atunci şi pentru patria lor zile de glorii belice, ca a strămoşilor romani ; zile de splendori spirituale, ca pe timpii lui Platon, Phidias, Apelles şi mulţi alţi bărbaţi mari.

Plăcere le făcea însă şi cunoştinţa ţerilor moderne. Ades, ades auziau degetarele lăudându-se industria francezilor atât de înaintată şi ideile lor şi mai înaintate ; ades se cetea şi despre comerciul englezilor şi călătoriile lor maritime, despre Indii ; despre trecutele descoperiri spaniole, despre America şi viitorul acestor lumi nouă sau înoite. Se menţiona încă sălbăticia insularilor australiani şi misera stare a popoarelor fără cultură, fără industrie, fără mijloace de esistenţă şi propăşire. Toate aceste se ceteau, toate aceste se povesteau şi toate pătrundeau inima şi spiritul copilelor şi încântau şi pre degetare.

La fie-care esamen, Elisa dobândea premii de studiu ; dar şi mai multe premii de lucru de mână.

Se făcu în Bucureşti o mare esposiţiune de industrie naţională. Nu numai femeile din România întreagă ; dar şi femeile române din toate părţile, unde erau români, trimiseră tot ce lucrase mai bine.

Obiectele espuse de Elisa, lucrate cu acul şi cu degetarul ei, întrecură pe toate celelalte.

Şi cum să nu fie ? Despre talentul şi perfecţiunea lucrului Elisei se vorbea în toate gazetele. Comande de lucru îi veniau din toate unghiurile ţerei.

III.

În anii trecuţi, junele modest, în haine simple dar bine îmbrăcat, care venia de schiţa arbori şi flori, lucra tot în fundul grădinii. Acum îşi aşeza totdeauna cavaletul sub fereastra Elisei. Juna cusetoaresă cosea în această veară mai des la vechiul seu loc de scolăreasă. Şi totuşi degetele ei nu se mişcau regulat, ca odinioară.

Câte odată degetarul trebuia să mâne acul cu o repeziciune febrilă. Altă dată însă veniau unele lungi pause, neobicinuite. Elisa pleca atunci capul şi sta gânditoare. Ce cugeta oare ? Aceasta remânea un myster chiar pentru vechiul credincios.

Uneori încă se scula dela locul seu fără nici o treabă. Apoi tot ea venia, pe vârful picioarelor, şi, de după perdea, privia în grădină.

Părea că tot doreşte să afle ceva. Ce ? Asta ar fi voit şi degetarul s’o ştie.

Cine crede că organele unui degetar de fier sunt mai puţin delicate decât acelea a unui degetar de argint sau de aur poate vedea acì că se înşeală. Degetarul Elisei era simţitor, foarte simţitor.

Ce se petrecea, el nu putea înţelege, dar că se petrecea ceva, el o simţia bine.

Mai cu deosebire se mira de privirile ce junele desemnator arunca spre fereastră.

Au doară acest străin voeşte să afle cât de repede ştie mâna acul un degetar de fier ?

Se vede că pentru aceasta erau acele priviri atât de lungi, atât de adânci, atât de dese.

Ca să nu mai încapă îndoeală, degetarul se hotări să facă chiar în acea zi o încercare.

Strimtorat de aproape, artistul trebuia să’i răspundă şi astfel adevărul eşia la lumină.

O nelinişte deosebită o agita. Parecă aşcepta să se restoarne un munte sau să se deschidă ceriul.

Despre conspiraţiunea degetarului seu ea nici visa şi totuşi aşcepta, pe neştiute, să i se întâmple ceva, ce nu i s’a mai întâmplat.

De ar fi venit şi astăzi în grădină junele desemnator cu cavaletul seu, cu portofoliul seu de schiţe ar mai fi avut şi ea o distracţiune.

— Tups ! sare degetarul din degetul Elisei tocmai pe capul necunoscutului şi de acolo la picioarele lui.

Intenţiunea lui fusese de a sări în calea şi nu în capul junelui. Recunoscându’şi nedibăcia, el îşi perdu cumpătul şi nu mai putu scoate o vorbă din gură.

Cum vede degetarul jos, îl ridică, îl priveşte, îl sărută, aruncă ochii sus la Elisa şi ese din grădină.

Zece minute mai târziu, d. Manoil Mircescu, artist desemnator, era presentat în toată forma d-rei Elisa Scorţescu, cusetoare şi brodăreasă.

Degetarul fu înapoiat de cătră junele artist cu o mână tremurătoare. Elisa îl luă roşind.

Săptămânile viitoare ce s’a petrecut în casa cusetoarei, degetarul n’o ştie spune. Şirul vorbelor şi a faptelor îi scăpă din vedere. Acum sta mai mult în cutie.

Nu era însă Elisa femeia ce o poate duce mult fără lucru. Degetarul earăşi fu scos din cutie, earăşi pus pe deget.

Dar’ acum Elisa nu mai era singură şi nici cu elevele sale. Manoil Mircescu sta lângă dânsa, la fereastra deschisă.

— Când acest degetar e pe degetul d-tale el plăteşte milioane, zise artistul. Apoi şi eu am numai creionul cu care desemnez.

— Cea mai potrivită. Două inimi care se iubesc şi patru mâni care lucră e tot ce trebue pentru fericirea unei însoţiri.

Şi totuşi o fericire deplină luci în ochii Elisei, când Manoil Mircescu îi puse acest simplu inel pe degetul al patrulea.

— Multe am văzut, multe am auzit ; dar’ multe încă nu pricep, mărturisi degetarul, surpris.

— Mireasă ! ce fi aceea mireasă ? se întrebă degetarul ce, din multă afecţiune pentru stăpână-sa, devenea indiscret.

„Mireasa este o fată frumoasă şi cuminte care cugetă mult, care suride ades, care plânge câte odată ; care sărută de multe ori un inel cu o cifră de pe degetul al patrulea, care roşeşte când îi vorbeşte un june, tot acelaşi june. Mireasa încă lucră mult, coasă ziua, croeşte noaptea, cumpără ce poate şi cât poate. În timpul ce lucră mireasa un june, tot acelaşi june, o priveşte cu fragezime, cu ochi plini de fericire şi speranţă.“

— Înduioşitor lucru este o mireasă, îşi zise degetarul, constatând bine cele ce vedea.

Poate avea o presimţire că de acum sub ochii lui Manoil o să înceapă pentru el, o nouă eră de glorie şi activitate.

A face descoperiri noui, degetarul n’a mai avut timp în lunile viitoare. El ajută Elisei a’şi coase zestrea. Ziua, noaptea tot lucra şi tot lucruri frumoase şi utile.

În fine totul se găti ; şi haina de mireasă şi vălul cel lung. Parecă mâni de zine lucrase la ele atât erau de fine, de albe, de artistic făcute.

Într’o dimineaţă degetarul de fier sta în paner, pe masa de toaletă curată şi împodobită. Elisa, în haina albă, cu vălul cel lung, cu cununa pe cap, era în mijlocul camerei. Amice bătrâne şi tinere o încungiurau.

Şi el nu era îmbrăcat ca în toate zilele. Şi el era de o eleganţă deosebită. Faţa încă îi lumina de bucurie.

Manoil presintă buchetul miresei sale şi toţi se scoală să plece. Unde ? Eată ce ar fi voit degetarul să mai afle.

O damă, scump învestită, sărută pre Elisa şi’i pune la gât şi la mâni scule de preţ mare.

Două minute mai târziu, degetarul de fier mergea, în caretă cu patru cai, între mireasa şi nănaşa cea bogată, la biserică, la Sărindar.

Degetarul de aur, încă tot în etalagiul seu, tot pe perina sa de catifea roşie, învechită acum, făcu ochi mari văzându’i.

Nu ştiu, zeu ! de nu ’i-ar fi plăcut acum mai bine să fie un degetar de fier.

Toţi boerii cei mari, toate damele cele ântâi îşi ţinură de datorie să onoreze cu presenţa lor mare serbare a bravei copile care, cu acul şi degetarul seu de fier, ajunsese o celebritate în ţeară.

Elisa jură la altar iubire şi credinţă lui Manoil şi Manoil încă, din fundul sufletului, îi făcu acelaşi jurământ.

IV.

Lucrurile vechi fură scoase afară. Mobile nouă împodobiau acum îndemânaticul interior. Canapele bine tapiţate, scaune noi şi comode, covoare călduroase, mese şi dulapuri sculptate arătau acum că în această casă domneşte avuţie.

— Atelierul stăpânei mele a luat un avânt nepomenit. Stofele aceste bogate, gazele aceste fine ce ea coasă şi brodează poate curând nu le va mai lucra cu mine, simplu degetar de fier. Oare nu voi merge şi eu după lucrurile învechite ?… Oare nu cumva un degetar de argint ?… oare nu cumva un degetar de aur ?

Era adevărat atelierul Elisei luase dimensiunele unei fabrici, unei fabrici de rarităţi de când Manoil desemna florile şi paserile ce broda Elisa cu elevele sale.

Costumele româneşti, cu desemnele lor nouă şi originale, cu broderiile lor neasemănate de aur, metasă şi pietre scumpe se adoptase nu numai în România dar’ în toate ţerile unde erau dame elegante şi de gust.

Dacă damele române mai purtau încă haine dela Paris, parisiancele mai mult încă comendau costume dela Bucureşti.

Degetarul de fier lucra acum mai mult decât ori şi când, sta tot pe degetul Elisei, alături cu inele de briliant.

Tot cu dânsul a lucrat tot ce trebuia celor cinci copii ce ’i-a trimis Dumnezeu.

Şi când drăgălaşele sale fetiţe începută a lucra, tot cu degetarul de fier pe deget le-a învăţat juna mumă a coase până ce făcu din ele artiste.

Ştim că la nunta Elisei, degetarul de aur era încă de vânzare în fereastra giuvaergiului.

De zece ani sta acì. Zece ani sunt lungi când n’ai de lucru şi tot aşcepţi.

Când se oprea acum vre-un trecător şi se uita la el, degetarul de aur, cu toate diamantele sale, simţia inima bătându’i.

— Poate… poate va întra… poate va întreba de mine… poate chiar mă va şi cumpăra, îşi zicea el încet, să nu cumva să’l audă degetarele de fier ce se vindeau în apropiere.

Însă deşi întra cineva în magasie, deşi cumperau ceva damele frumoase, domnii eleganţi, ei luau fel de fel de lucruri dară nu degetare de aur şi diamante.

— Mă costă trei sute de galbeni : bucuros ’l-aş da fără profit, ba aş mai pierde ceva, numai să scap de dânsul.

Un mire veni la giuvaergiu să aleagă scule rare şi preţioase. El trimise fidanţatei sale o ladă plină de presente care de care mai scumpe şi mai frumoase. Totul a fost primit cu mare bucurie ; numai degetarul de aur fu înapoiat şi schimbat pe o părechie de catarame de papuci. Rubinele de pe degetar roşiră mai mult de ruşine decât de necas. Dar n’avea ce face ? trebui să înghiţă şi acest afront.

Copila trebuia botezată. Amicii proprietăresei erau departe ; ea ceru bătrânei sale arăndăşiţe să’i boteze copilul.

Bogata neguţătoreasă fusese de multe ori nănaşă ; dară nici odată la boeri aşa mari. Ocasiunea îî era bine venită să’şi poată areta bunul gust şi avuţia cătră stăpâna moşiei.

Căutând pentru finuţa sa un dar de botez ne mai pomenit şi scump, ea merse la Bucureşti şi cumperă… ghîciţi ce ?

Este adevărat că îl cumperase pe preţul jumătate. Boereasa aceasta nu o va şti şi sigur se va mira de raritatea şi bogăţia presentului.

Degetarul îşi muşca buzele văzându-se vândut sub valoare ; dar’ de ales nu putea alege. Chiar în aceaş zi plecă cu baba la moşie.

În fundul businarului bogatei arăndăşiţe, învălit în cincisprăzece hârtii şi hârtiuţe, degetarul medita la viitorul seu.

Ce soartă îl aşceaptă oare ? Cu cine şi cum avea să vieţuească de acum ?

— Cu patru cai caută să ajungi departe, să începi o cariere măreaţă, o esistenţă veselă şi elegantă, îşi cugeta degetarul, plin de speranţă.

Degetarul de aur îşi avea şi el acum oara sa de fericire. Însă o singură oară !

Scos din businarul bătrânei, desvălit de toate hârtiele şi hârtiuţele ce’l înfăşurau, el fu presentat finuţei ce nici vedea, nici înţelegea.

Degetarul, deşi de aur, carte multă nu învăţase, psychologia mai puţin. Mişcările sufletului omenesc nici le studiase, nici le cunoştea, totuşi căutătura lucsuoasei aristocrate o înţelese îndată. Ea zicea curat şi limpede :

Banii nu’i dăduse ea ; suma numerată n’o costa nimic şi totuşi o regreta.

Bine că putu ascunde astă ruşine în fundul coferului cu argintăria veche şi scule demodate unde fu aruncat îndată după botez.

Douăzeci de ani până la nunta finuţei arăndăşiţei, care acum era fată mare.

Scos din închisoarea sa de douăzeci de ani, cum zări lumina zilei, degetarul începu a străluci de bucurie.

Degetarul fusese scos din fundul lăzii numai pentru a fi dat la giuvaergiu să’i scoată diamantele şi rubinele destinate a împodobi bumbi de manşetă.

Din întâmplare nu’i căzu nimerui aminte că aurul se poate topi şi astfel scăpă degetarul cu zile.

Slutit şi schilăvit o mai duse bietul degetar câţiva ani prin toate unghiurile casei stăpânei sale.

Găsindu’l odată una din copilele junei dame în o cutie cu bumbi despărechiaţi, ea se jucă atât cu dânsul pănă ce’l pierdu, în grădină.

Femei serimane pliveau pe acolo. Una din ele, fără a cugeta la reu, găsindu’l, îl puse în sin.

Înspăimântată, naiva femeie, earăşi fără a cugeta mult, aruncă obiectul incriminător, peste gard, în gârla de alături. Astfel spera a scăpa de belea.

Dar’ reul numai cu vârful degetului de’l atingi, anevoie te mai poţi mântui de el.

Nesocotita lucrătoare plăti cu viaţa greşala de a nu fi înapoiat degetarul ce a fost găsit.

Urmărită pentru furt — căci degetarul era străin şi aflat pe loc străin — judecătorii o declarară pe femeie culpabilă şi condamnară la doi ani de închisoare.

Moartă în spitalul condamnaţilor, ea zace acum în groapa comună a criminaliştilor.

VI.

Din atelierul Elisei se trimise la esposiţiunea universală confecţiuni, dantele şi brodării ce au făcut epocă în analele industriei.

Comandele din străinătate erau acum atât de numeroase încât şeasăzeci de desemnatori formaţi de Manoil şi cinci sute de lucrătoare, eleve de ale Elisei, nu puteau lucra destul pentru a satisface toate cererile.

Fiicele domnului şi doamnei Mircescu creară cinci fabrici succursale. Elevele Elisei, cele mai vechi, încă se respândiră prin ţeara întreagă, creând pretutindenea atelieuri nuoi, nouă industrie.

Catrinţele, fotele, şurţurile nici se vedeau de flori de aur şi mătasă. Rosele şi vioarelele, împletite în ghirlande gracioase păreau rupte din grădină şi aşezate acolo. Pănă ce şi roua lucia pe dânsele. Vîlnicele şi camaşele, subţiri şi diafane ca nuoraşi uşurei, erau preserate cu stele de argint şi aceste stele erau atât de minunat lucrate de nu se vedea firul în ele, ci numai schinteiau, ca stele adevărate.

Bine meritată a fost şi medalia „pentru merit“ ce a dobândit dela Rege.

Ea nu numai crea cap-d’-opere de lucru de mâni, ea încă înfiinţă o industrie nouă în ţeară ; o industrie ce îmbogăţi România întreagă.

Tradiţiunele fabricei la „degetarul de fier“ se perpetuă : industria română produce dantelele, broderiile şi costumele româneşti cele mai perfecte.

România nu’şi mai trimite banii din ţeară pentru objecte de lucs ; ci de aiurea se adună acì comori de aur cu care se plătesc cuseturile femeilor ce lucră cu degetare de fier.

Elisa însă lăsă, cu limbă de moarte „ca nepoatele şi strănepoatele ei să nu piardă dar’ să lucre totdeauna cu vechiul degetar de fier.“

La Alma.Povesci noue pentru copii

Cuprinsul

Notă asupra ediţiei

Greşeli de tipar îndreptate

Glosar de nume comune şi proprii

Cine a fost Constanţa de Dunca-Schiau ?